Poezie religioasă contemporană

În orice staul Pruncul Sfânt se naşte

Adrian Munteanu În orice staul Pruncul Sfânt se naşte Pe fânul proaspăt, tainică zăbavă. Se va alege grâul copt de pleavă Şi-n jurul casei mielul blând va paşte. Câte-un Irod va picura otravă, Răpind sfinţirea adunată-n moaşte, Supuşi ostaşi porniţi spre-a le cunoaşte Nu-l vor vedea în jur de-atâta slavă. Trei magi spre iesle blând îngenunchează Nădăjduind să frângă un blestem. De-asupra noastră suie-n veci o rază, Aprinde-n noi speranţa ce-o avem. În gând curat un veşnic foc veghează Şi fiecare sat e-un Betleem. Dacă te-ai odihni, Doamne Victoria Milescu Dacă te-ai odihni, Doamne, doar o clipă ce s-ar alege de creaturile tale ivite din insomnie, din curiozitate din prea multă singurătate dacă te-ai odihni, Doamne, doar o clipită ce s-ar alege de noi între ispită şi ispită ce s-ar alege de noi, lucrarea ta cea mai iubită te-am putea veghea... dă-ne pe mână absolutul dă-ne pe mână perfecţiunea chiar imperfectă doar pentru o clipă... Catacombe Florin Caragiu mi-ai cântat din fluier şi n-am jucat am prădat teritorii cu dinţii strânşi fără să presimt semnalul de plecare: o spaimă de lumină pulsând în trupul înţepenit glasul a ceea ce nu-mi aparţine şi cercul în care un lanţ de aur îmi strânge neliniştea mi-ai cântat de jale şi n-am plâns macerat în plăcerea încovoiată lunatic până la osul orb din ruine: o armată străpunsă în flancul stâng sub rotirea oprită fulgerător a chipurilor din jurul patului alb mantia sub care o flacără îmi curăţă numele rămâne pustiul în care singura cale e sentimentul că sunt ţinut de mână şi răsuflarea e cât dăruiesc mai departe * din zori până seara se poate ajunge la măsura sfinţeniei dar cel mai ades apuc să fac ce mi se pare straniu de uşor - Îl privesc pe Dumnezeu ca superfluu şi doar când am nevoie Îl caut ştiind că mă va primi înapoi aşa trec zilele ca marea îmbrăţişând un înecat privirea secretă iluzia în care anii se prind fără scăpare sângele nu mai trece în cuvinte experienţa a ceea ce mi-e cu neputinţă să ating fără să mă schimb e singura de care mă lipsesc deşi fără ea celelalte sunt tot mai palide şi joaca din ce în ce mai nesigură aduce tot mai mult cu frica de a iubi * totul e viu aici pe pieptul tău am aşezat soarele pe care îl vom împărţi în noaptea aceasta afară uniformele se mişcă singure pietre vacante sapă în trupuri fântâni cântecul nostru va încercui timpul drămuit în respiraţii în zori toate zidurile vor crăpa de uimire numele lui Iisus e artera prin care lumina se întoarce în această inimă ostenită ce se cheamă pământ. Fashion Dan Cârlea într-o zi mergeam pe stradă şi am dat de o moarte era atât de mare această moarte încât peste nu puteam sări s-o ocolesc era cu neputinţă fiindcă înseşi fundaţiile blocurilor se pierdeau în ea şi pentru că ar fi fost ridicol să mă întorc am păşit înăuntru era atât de răcoare şi de plăcut încât porii pielii s-au ridicat ca atraşi de un înger mi-am spus: această moarte îmi vine atât de bine cum nu mi-a venit nicio femeie vreodată şi nicio altă moarte în urma mea au venit părinţii soţia prietenii şi duşmanii pentru că peste moarte nu puteau sări pentru că înseşi fundaţiile blocurilor se pierdeau în ea şi pentru că înapoi ar fi fost ridicol să se întoarcă au intrat înăuntru porii lor s-au ridicat ca atraşi de un înger atât de răcoare şi de plăcut era în acea moarte care le venea atât de bine cum nu le venise nicio femeie niciun bărbat şi nicio altă moarte restul oamenilor au conchis şi ei că era absolut ridicol să se întoarcă din drum şi au văzut că moartea aceea cu adevărat e pe măsura lor le venea cum niciodată nu le venise vreun om sau vreo altă moarte aşa moartea a crescut într-atât încât nu mai era niciun loc unde ea să nu se odihnească şi a venit rândul păsărilor care şi-au spus că niciodată un cer nu le venise atât de adânc adică bine a urmat pământul râpă cu râpă şi deal cu deal munte cu munte şi apă cu apă au intrat uşor în moarte ocupând locurile cele mai potrivite cu firea lor numai brazii au făcut zgomot mare din pricina mândriei nu de alta căci niciodată vreun verde nu le venise atât de ţepos adică bine pe ultima limbă de pământ pustiu a venit Iisus gol cu braţele deschise larg şi cu ochii închişi a păşit în moarte spunându-şi că niciodată oamenii păsările brazii apele dealurile râpele munţii spinii şi cuiele nu-i veniseră aşa de bine şi a deschis ochii atât de alb încât moartea nu putea păşi peste ei înapoi era ridicol să se întoarcă şi în definitiv nicio viaţă nu îi venise mai bine vreodată.