POEZIE: Sarah DeJar

Veșnicie
Sfânta Duminică,
un cer deasupra inimii,
un vis ce ne-nvăluie în cuvinte,
la Masa Tăcerii,
când ochii se înalță
spre Coloana fără sfârșit,
cerând văzduhului vindecare.
Clipa de veghe, statornică,
o pasăre ce se rotește în acest necuprins.
Pe buzele noastre,
o rugăciune, un descântec
și lumea se transformă
în ceea ce i-a fost dat ei să fie.

Tihnă
Iată aurul, argintul 
sau altceva la fel de luminos,
rostogolit într-o sferă fragilă,
cărare pentru visătorii-amfibii,
așteptând cu orice preț
mersul pe ape.
Păzesc sufletul,
de-a dreapta orei.

Umbra apei
Urma somnului,
ochiul solar,
lăutul cosmic.
Semnul apei
ascultă ritmica respirație
în alcătuirea de răspunsuri.
Mai târziu,
tăcerea înlocuiește 
înfățișarea cea nouă...

Dar divin
Măruntul soare,
smuls din străfundurile mării
leagănă marea,
veche de sute de ani.
Plutesc peste întinderi
și-mi vine să cânt:
Sunt ale mele toate, ale mele, Doamne!
Inima mi se leagănă ca o luntre.

Vatra
Alte zări nu pot să fie
semn începutului nostru.
Aceasta e țara, cântecul,
ochii umeziți de iarbă.
Ura și dragostea,
busuiocul, pelinul - destin.
Viitorul, crucea cărată în spate,
zborul prăbușit la umbra vocii.
Îndurarea eternă, jar în zodia viorii.
Măsurăm viața într-un ceas de frunză,
c-un ceas de pământ,
c-un ceas de sânge.
Undeva, aici, spre ziuă,
sufletul sparge cerul
cu boabe de grâu…

Răsfirare
Ochii visează adânc spre izvoare,
spre culmile înalte,
spre cerul ce mângâie și leagănă umbre.
Gânduri se rotunjesc,
contur de foc, de lacrimi,
frământare, patimi.
Ce mare-i lumea,
ce albastră cerneală e cerul.
Cum crește liniștea,
apa vine, trece, este râu și timp!
În pieptul meu, iubirea citește
dincolo de cântec, în lumină.

Limpedele Tot
Adâncă e clipa, cât marea,
zidită ca stâlp între lumi,
în numele apei.
Trec peste focuri,
gânduri mă întâmpină dinspre trecut.
Cresc și descresc
în inima celor ce-au trecut prin talazuri,
de-acolo, de unde timpul,
se-ntoarce în fețe de oameni,
în spuma înserărilor.

Inima-n pietre
Trag cu disperare lanţul.
Plânsul satului murmură
în şuvoiul revărsat în urciorul de lut.
Se-aude rugina cum macină lanțul 
de la fântână.
Firul vieții se leagă cu vorbe,
rostogolite din ciutură.
De dinaintea mea, de dinainte,
peste apele nopții,
susurul lin întunecă gândul.
Sufletul e piatră şi lut și apă.