Poezie și istorie în destinul unor învinși

Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia, istoria celor în­vinși”, spune Ioan Es. Pop, într-o poezie. Literatura, așa­dar, spune povestea celor învinși. De aceea, poate, istoria este cea mai frumoasă poveste când este narată din perspectiva acestora, ca istorie a iubirii, a empatiei învăluitoare, atentă la durerile și suferințele oamenilor, la așteptările și spe­ran­țele lor. Scriitorul scrie povestea învinșilor care le cuprinde istoriile și sufletul, visele și visurile.

Din această perspectivă, a unei obiectivități subiectivizate, privește, în trilogia Îngerii din Moscopole - Adierile morții, Exilul, Istorii îngemănate, Catia Maxim (Editura Eikon, Bucu­rești, 2025) odiseea aromânilor, pe care o cuprinde între 1788, anul căderii cetății Mos­copole, și 1830, începutul secolului al XIX-lea, secol care privea cu optimism în orizontul naționalităților.

Viziunea epică este, deopotrivă, holistică, a unui narator care știe mai mult decât personajele, și fragmentară, văzută prin ocheanul unor personaje-reflector, cu necesarele aproximări care apropie creația de viață. Povești și povestiri alternează pe fundalul unei istorii nu întotdeauna îngăduitoare cu oamenii. În relație cu această panoramă a secolelor, fixată în rama unui cronotop cu reflectare în geografia reală (Albania, Veneția, Grecia, Româ­nia), sunt deplasările oamenilor, într-un fel de transhumanță sui-generis, dictată de teroarea istoriei.

Catia Maxim acordă atenție egală fundalului istoric, pe care-l reconstituie cu maximă rigoare, pentru a sugera o atmosferă, și personajelor a căror mișcare, față de reperul permanent - Moscopole, un reper de geografie reală, dar, mai ales, de geografie sufletească, este, deopotrivă, centrifugă și centripetă, în funcție de relaționarea cu lumea, cu ceilalți și/sau cu sine.

Trilogia adună sub cupola metaforei Îngerii din Moscopole o istorie dureroasă, tragică, prezentată sub forma unor povești de viață, urmărită prin prisma destinului unor familii de aromâni care, în ciuda vitregiilor vremurilor, s-au străduit să mențină vie flacăra spiritului național, refuzând să piară. Laitmotivul derivat din această metaforă este icoana Sfântului Gheor­ghe, protectorul aromânilor. În această luptă pentru (supra)vie­țuire, reperele fundamentale rămân mereu aceleași: credința, familia, tradiția, cuprinzând limba, mentalitatea, modul de raportare la lume și la Dumnezeu.

Ca-n orice creație de reconstituire istorică, raportul dintre ficțiune și nonficțiune, dintre documentul istoric și fantezia creatoare, este fragil, volatil. Armonia epicului vine din echilibrarea acestui raport de forțe, orientând narația spre docuroman. Scriitoarea tinde către armonizarea literaturii cu istoria, însușin­du-și o formulă artistică prin care adevărul istoric să ajungă la receptor într-o formă a empatiei, a emoției.

Prima parte a trilogiei, Adierile morții, se  concentrează pe evocarea cetății Moscopole, „minunat și prosper oraș din Rumelia secolului al XVIII-lea, considerat de călători ai vremii mai frumos decât Constantinopol, dar și centrul cultural al Balcanilor”, „inima culturală a fraților din Balcani”, Atlantida aromânilor, pe care, prin scriere, Catia Maxim vrea să o salveze de la uitare. De aceea, povestea asimilează istoria care a consemnat tragedia, într-un proces dureros, început pe la 1699, odată cu Pacea de la Karlowitz, finalizată prin actul trădător al lui Ali Pașa, în 1788.

Cea de-a doua, Exilul, înfățișează pribegia aromânilor în Europa - Veneția, Croația, Grecia, lupta lor permanentă pentru păstrarea iden­tității naționale, relațiile tensionate cu guvernele care, prin nerecu­noaș­terea comu­nității, îi supun procesului de asimilare. Moscopole este laitmotivul sufletesc, care-i înso­țește mereu, iar gândul reîntoarcerii și al reconstituirii gloriei de altădată - cea mai puternică moti­va­ție în efortul de (supra)viețuire.

Pe fundalul acestei istorii neli­niștite, tulburi, Catia Maxim inserează povestea destinului unor familii de aromâni: Petrea, Cegani, Sina, Gojdu, Hrisiclu, istorii în care documentul este absorbit de ficți­une.

Modalitățile de narare cu procedeele și tehnicile aferente alternează perspectivele narative, panoramând și focalizând privirea naratorului în cuprinderi alternante care să întrețină iluzia vieții autentice. În primele două părți ale trilogiei, primează nararea obiectivă, heterodiegetică, presărată de interludii subiective, homodiegetice, în funcție de atitudinea naratorului față de timpul istoric și cel al crea­ției, pe care le îngemănează în fluxul scriiturii, conferindu-le durata creației.

În ultima parte, Istorii îngemănate, perspectiva obiectivă cedează locul perspectivei amprentate subiectiv, cu adoptarea scriiturii diaristice. Romanul se suprapune jurnalului Liei Cegani prin care nararea evenimentelor se prelungește până la 1830. Formula aceasta, preferată pentru modul în care fuzionează timpul trăirii și timpul mărturisirii, relevă o preferință pentru tehnica postmodernă a metaromanului, sugestie conținută în jurnalul Liei, prin replica lui Costa Cegani: „N-am știut că te-ai apucat de scris. Ai și o poveste de dragoste”.

Coeziunea și coerența narațiunii docuromanului, cu echilibrul dintre ficțiune și non­ficțiune, este dată de sugestia unui povestitor generic, supraauctorial, un fel de Șehere­zadă, personificare a istoriei înseși, care se confruntă permanent cu moartea, iar povestea este modul de a o amâna sine die.

În țesătura documentară, importante sunt informațiile legate de constituirea, în 1859/ 1879, a socie­tăților culturale: Societatea Macedonia, Societatea de Cultură Macedo-Română, Societatea Culturală Moscopole, importante pentru conș­tientizarea societății românești asupra cestiunii aromâne, a cauzei aromânilor în Europa.

Firele poveștii, în fragmente esen­țiale personale, sunt trase din istoria acestei Șehere­zade, care impu­ne, autoritar, actualitatea adevărului. De aici, prevalența documentului asupra fanteziei, de aici interesul pentru adevărul istoric care conține adevărurile personale.

Trilogia Îngerii din Moscopole este o carte necesară într-o lume care pare a se îndepărta tot mai mult de trecut, de rădăcini. Mesajul scriitoarei, deopotrivă estetic și etic, se adresează conștiinței fiecăruia dintre cei care vor lua cunoștință de acest univers, fiecare fiind invitat să mediteze asupra condiției tragice a omului sub vremi, a importanței aparte­nenței la un spațiu etnic care să poată fin numit, simultan, patrie și țară.