POEZIE: Ștefan Mitroi
CERURI
Poți ajunge nu într-un singur cer
ci-n mai multe,
așa cum mi s-a întâmplat mie azi-
noapte
când m-am visat iarbă.
Treceau herghelii de mânji
peste mine
gâdilându-mă cu copitele.
Doamne, ce mai râdeam în somn!
Se auzea până în somnul părinților mei cum râdeam
și se auzea până în somnul părinților lor
cum râdeau și ei.
Apoi au venit mamele mânjilor și m-au păscut
după care m-am visat lapte
urcând ca o zăpadă caldă spre cer,
spre cerul gurii fiecărui mânz.
UNA CU CERUL
Ia să-l învățăm noi minte!
a strigat din depărtare o pasăre,
ca altădată să nu mai aibă chef de zburat!
Veneau mii și mii de stoluri spre mine.
M-am făcut repede una cu cerul.
Numai așa am putut scăpa teafăr.
Când m-am întors pe pământ
am văzut
că aveam mâinile albastre.
Și-au rămas așa
până azi,
deși n-am mai zburat de atunci
niciodată.
TOT TIMPUL
Când mori
nu trece doar timpul vieții tale
trece tot timpul!
SECERIȘ
Era noapte și priveam din goana trenului
depărtările.
Deodată am văzut cum luna
retează acoperișul unei clopotnițe,
apoi vârfurile unor copaci
ce alergau de unii singuri pe câmp.
A căzut după aceea
la pământ
cumpăna unei fântâni.
Mai apoi am deslușit
rostogolindu-se
prin iarbă capul unui cal
ce păștea pe un deal.
S-a despicat după asta
însuși dealul în două.
Jumătate rămânând pe loc,
jumătatea cealaltă
gonind prin noapte
după tren.
Harști! Harști! -
cădeau stâlpii de telegraf
secerați de zimții ascuțiți ai lunii.
Păsări în zbor,
căpițe de fân,
cruci singuratice -
tot ce-i ieșea lunii în cale
își pierdea capul
sub tăișul ei.
Nu cădea nici o picătură
de sânge,
dacă nu cumva sângele era
chiar lumina zorilor ce ajunsese
odată cu trenul
în gară.
Luna stătea lipită de geamul
compartimentului meu.
Mi-am ținut capul cu mâinile.
Era prea târziu, însă.
Când m-am uitat mai atent,
l-am zărit sus pe cer,
trecea însângerat pe deasupra gării.
PROMISIUNE
Visez tot mai des în ultimul timp
că sunt orb.
Lumina ochilor mei stă
pe pragul casei și plânge.
O aud strigându-mi
cu voce de copil
prin întuneric:
- Și pe mine
cine o să mă ducă de mână
când o să vină vremea
să merg la școală?
Liniștește-te, îi spun,
mângâind-o pe creștet.
N-o să te las singură,
îți promit să mă trezesc
până atunci!
DE CE
Vine un vânt rece de seară
și-ți duce picioarele
pe niște drumuri îndepărtate
să nu le mai poți da niciodată de urmă.
După aceea îți risipește mâinile,
amestecându-le cu ninsoarea deasă
de afară,
să nu se mai întoarcă
la tine nicicând!
Rămâi fără tine însuți
în câteva clipe
și nu se găsește nimeni
care să aibă puțină milă,
un strop, măcar atât,
de sângele tău,
ce nu va mai colora în
nici o primăvară
macii de pe câmpuri,
și de gura ta
pe ghizdurile căreia nu va mai veni
nici un cuvințel să-și astâmpere setea,
și de gândurile tale ce au zburat
dintr-o margine în alta a pământului
cu toate păsările călătoare ale lumii.
Lumina ochilor rămâne la urmă de tot.
Singură cu cerul.
Ca să-l poată întreba: de ce?
Și chiar înainte să afle răspunsul,
vine un vânt puternic și suflă asupra ei,
stingând-o.
Oare aceasta să fie moartea?
CITITORUL DE PĂSĂRI
Nu ieșea niciodată
din curtea lui.
Stătea toată ziua cu
ochii pe cer
după păsări.
Le răsfoia
aripile
și știa aproape totul despre lume.