POEZIE: Ștefan Mitroi

Icoane

O Marie și-o Ioană 
Vindecare-mi sunt și rană.
Împărțit sunt pe din două
Ca să-mi fie amândouă
Mamele ce mă născură
Fără ochi și fără gură
Înadins să nu știu care
E cea mică și cea mare
Și să nu-mi treacă prin minte
Să le cer ca în cuvinte
Sufletul să mi-l îmbrace.
Drăgăstoase și dibace
Îmi dădură fiecare
În loc de mâini și picioare
Câte-o aripă în spate
Ca să pot pe înserate
Ajutat nițel de vânt
Să mă salt de la pământ
Până dincolo de stele.
Apoi una dintre ele,
Ori Ioana, ori Maria
Zise: Asta e întâia 
Zi din viața ta puțină,
Umple-ți pumnii cu lumină
Și bate cu ei în poarta
Unde-ți locuiește soarta.

Cu aripile larg desfăcute

Îndărătul meu
sunt ochii toamnei,
ca niște mari lacuri
unde cerul vine deseori la scăldat.
Deasupra
e lama subțire a cântecului
adiind luminoasă
prin iarba stelară.
Înaintea mea
sunt chiar eu,
cu aripile larg desfăcute
cobor zi de zi
în pământ.

Teleleu

Era ca-n Apocalipsa după Ioan
doar că se întâmpla la mine în sat,
sângele curgea pe toate drumurile, 
doar că nu era sânge
ci mustul ce se prelingea din jgheabul
în care călca tata strugurii
la lumina lunii.
Dimineața vedeai cine umblase noaptea
teleleu prin sat.
Avea picioarele roșii,
întocmai ca roțile Carului Mare,
tot un fel de teleleu și el. 

Buchetul de flori

Înainte de a fi coborât
în groapă
mortul făcu un buchet
din florile presărate pe piept 
și-l aruncă peste cap 
spre cei ce-l conduseseră
pe ultimul drum. 
N-avu decât unul dintre ei
norocul să-l prindă 
în vreme ce toți ceilalți
se uitară la el cu invidie!

Curând

Se făcură și fetele
de acum câteva ceasuri 
femei.
Ajunserăm și noi
tinerii de adineauri
bătrâni.
D-asta și este viața atât de frumoasă!
O să vină noaptea
curând
și n-o să mai fie dimineață
niciodată!

Ochii tăi

Se umpluse cerul
de sori.
Lumina lor întunecase
pământul.
Era noapte adâncă peste tot.
Și ai apărut tu atunci,
făcând cu ochii tăi negri
să fie ziuă din nou! 

Zero

Doamne, ce mare e puterea lui zero.
Mai mare decât a celorlalte cifre.
Pui un zero după șapte și obții
distanța dintre copilărie și bătrânețe
Mai adaugi încă unul
și vezi la ce vârstă a ajuns
uitarea
care va șterge 
lumea acesta de acum
de pe lume. 

Amiază de vară

Stăteam lungit pe miriște
cu un pai de grâu
în gură.
Dintr-odată
a intrat toată arșița de pe câmp
în mine.
Mai toarnă-mi 
niște cer, Doamne,
am strigat.
Nu mă lăsa
să mor de sete! 

Povești de dragoste

I se spunea hotelul sinucigașilor.
Unii dintre cei ce se aruncaseră în gol 
se întorceau de pe unde plecaseră
și se aruncau din nou, dar invers.
Erau păstrate mereu
câteva camere libere
pentru ei.
Nu se știa niciodată când îi apucă
bâzdâcul
De jos în sus, le era mult mai ușor,
pentru că sângele refuza să-i urmeze.
Rămânea tipărit pe trotuar 
ca să le poată citi  ploile
poveștile
care erau întotdeauna de dragoste.