POEZIE: Valentin Popescu
ACASĂ
Unde salcâmii surâd în coaja
lor ca niște bătrâni
și merele sunt marginea unui mit
unde dimineața strălucește pe guri
și e ceva desăvârșit...
Unde sunt profiluri ce seamănă
cu tăria
și te înconjură magice albăstrimi
unde chemi c-o șoaptă: Maria!
și-i simți frumoasele mâini
Unde e satul trezit încet ca
un nufăr
de pașii tăi pe marginea lui
de argint
și lumea de care mai sufăr
pășind încet din somnul spre
labirint...
Unde se întâmplă să fulguie
ca și cum
cineva ar pune o pânză de
satin peste case
și mai tresar prin fumuri subțiri
tăgăduiri, sfieli încă nearse...
Unde cerul pare împresurat de rafinării
și plopii despart ulița de stele
pe unde cândva te-am iubit
cu fruntea căzută în părul tău de inele.
Unde se întâmplă să simți
sângele licărind de plăcere
când printre coralii leneși de
fum din grădini
adie un prohod de înviere...
Unde prin rosturi mai gem
mânii nespuse, amare
și câmpul visează țăranii
rostogolind bostani imenși pe ulicioare.
Unde pietrele stau cu capul plecat
și lumina caută un învins
când pe frunze îmi așez respirația
să pecetluiesc un surâs.
E târziu, e seară
sunt fuzee de umbre,
se fac firide, nișe adânci
în clipa răcoroasă.
Făt-Frumos o întoarce
- de unde?
pe Cosânzeana acasă.
NORII
Pe aici, altădată, era o
forfotă de nu te vedeai
dar au rămas doar plopii
de la ateliere
stufoși, încremeniți
ca un hotar între ere...
din ziduri ies cabluri,
țevi răsucite de care
atârnă izolații ca niște molii
sunt peste tot haine
vechi, putrezite, moloz
și sus de tot, norii...