POEZIE: Victoria Dicu

UMBLĂM PE CALE

Trăim în lumi teribile de cretă,
Nevoia și puterea
Întretaie vina,
Un pat,
O masă,
O țigară scumpă
Ascund și fugăresc rutina...

Când eram mici
În basme se-aștepta
Un prinț,
Sau o prințesă
Rumenă ca
Mărul
Și ne găseam
Iluzia salvării
Într-un galop de cal
Sau dintr-o scară lungă -
Părul!

În noi e și prințesa
Și desfrâul
Și cal bălai,
Dar și dragon
De sânge,
În noi e mama
Neamului greoi,
În noi e vara,
Dar și toamna blândă...

Și doar lumina
Ce vine de sus,
De Sus din noi,
Din scara reînvierii,
E punctul de pornire
Din noroi

Și e putere.

NUANȚĂ

Am ales un joc...
Care,
Fără lucru -
Oricare ar fi el -
Ar fi extrem.

Oricât am fugit,
Pe diverse câmpii,
Tot alegerea
Este algoritmul -
Jocului.

Uneori e
Sus,
Alteori,
Jos -
Se mișcă....

Fizica ne
Demonstrează
Că totul
Pendulează în
Căutarea
Echilibrului.

Lumină cu
Umbre,
Întuneric cu
Licăriri de
Nuanțe.

Dacă ar fi
Tabloul meu
Ar fi în alb și
Negru
Cu buze roșii și cu

Un pahar de vin.