POEZIE: Victoria Milescu
Trezie
Ei mă ţin trează
revărsându-se pe străzi
ca boabele dintr-o cutie magică
ducându-se zi şi noapte oriîncotro
oameni de toate vârstele şi îngrijorările
mă ţin trează inimile verzi ale frunzelor
bătând în ferestrele zgribulite
şi salcia galbenă a milionarului de vizavi
şi câinele haski al vecinului
ce-mi rupe mănuşa vrând să-mi sărute mâna
şi maşina poliţiei, a smurdului
gonind cu tânărul rănit
ce se ţinea încleştat de ierburile cu sămânţă
de animalele cu copita despicată
mă ţine trează pasărea ce intră prin fereastra deschisă
şi îmi fură felia de cozonac
mă ţine trează cafeaua tare cu coniac
băută într-un restaurant cu o bătrână la masă
ce presărase coji de portocale în urmă
să găsească drumul înapoi spre casă
după al şaptelea război mondial
sunt trează
alături de cel ce bate cuie în talpa cerului
în mijlocul gheţurilor plutitoare
în fapt, lacrimile singurătăţii plecate de acasă.
Puterea obişnuinţei
M-am obişnuit cu ploile
cu fulgerele, cu furtunile
cu şfichiul viforului tău, cu arsura verii
m-am obişnuit cu durerile oaselor
cu bucuria devastatoare a izbânzii de-o zi
cu iubirea fără hotare, cu despărţirea de spaima
trecerii prin miracol
m-am obişnuit cu moartea intempestivă
venind cu zgomot ori în surdină
cu toate m-am obişnuit, Doamne
până şi cu trupul meu
dând primele semne de veşnicie
el te ştie din vremea când curgeaţi împreună
în albia aceluiaşi râu
m-am obişnuit, Doamne, cu felul tău de
a vedea lucrurile
din vina cărora sunt bună sau neiertătoare
când sunt singură, cobori în apropiere
îţi simt parfumul astral
când te îndepărtezi, mă pierd
iubesc nemăsurat, imprudent şi îmi pare
că pot fi asemenea ţie
învârt pe degete lumile posibile şi imposibile
nestatornica de mine, punându-mi câte o inimă
în fiecare punct cardinal al inimii tale
m-am obişnuit să contezi pe mine
chiar dacă mă mai răzvrătesc uneori
ca în orice poveste de dragoste...
Sunt pe picioarele mele
Negociază, târguieşte-te
nu mă da din mână uşor
nu mă scăpa din ochi, nici printre degete
ca o piatră tocită de întrebuinţare
lunecând în apa cu valuri amare
nu mă şterge din cartea
la care şi eu am trudit
mai am încă sânge -
cerneala ta preferată
mai am încă forţe şi aliaţi
de care nici tu n-ai aflat
nu mă lăsa în urma celor ce aleargă
fericiţi, despletiţi pe străzile începând
şi terminându-se în numele tău...
am dansat împreună sub flăcări din cer
în Turnul Eiffel
ne-am îmbrăţişat pe Podul Waterloo
am alergat cu tuburi de oxigen pe crestele
înzăpezite ale celui mai semeţ vis de glorie
de 2000 de ori am venit şi am plecat
de fiecare dată erai la post
m-ai ochit din prima
m-ai testat pentru grozăvii şi sublim
m-ai strivit sub tălpi, m-ai fărâmiţat
m-ai zdrobit, m-ai împrăştiat, m-ai adunat
m-ai ridicat, m-ai înălţat
nu mă lăsa fără tine, Doamne...