POEZIE: Virgil Diaconu
SCRISOARE
Pentru că pereții casei
au crăpat deja de atâta singurătate,
pentru că sufletul meu
nu mai are nici un loc unde să se așeze,
pentru că am străbătut câmpia și pădurea,
mulțimea și călătoarea frunză căutându-te,
iară de tine n-am dat,
tocmai de aceea îți scriu despre șoaptele tale
care au rămas în preajmă pe lucruri,
despre mâinile tale plutind,
despre faptul că sunt singur și întreb de tine pădurea,
mulțimea și călătoarea frunză căutându-te,
și bat cu pumnii în scândura închisă a acestui copac,
să mi se deschidă, să mi se deschidă,
iar dacă în lacăte grele rămâne ferecat,
o, tocmai de aceea îți scriu:
ca să mă vezi și să mă auzi!
Tocmai de aceea îți trimit
această scrisoare, în moarte...
DUPĂ SINGURĂTATE
După singurătate
vine o femeie fără sfârșit...
Frunza căzută, brațul învins,
se fac de neînvins...
Închis de noapte în hambarul ei,
îmi ar tărâmul de Lună:
și femeia sclipește o clipă.
Se sfărâmă de argint sufletul meu...
ARE SĂ VINĂ TOAMNA…
Are să vină toamna,
cu frunzele, cu galbenele,
și eu îmi voi spune
că strigătele tale căzătoare sunt...
Are să vină iarna și eu îmi voi spune
că trupul tău s-a așternut peste întinderi,
dacă nu cumva sufletul tău s-a așternut,
iar eu, în una dintre nopți,
va trebui pom de Crăciun să îți fiu,
de darurile lumii plin, iubito,
darurile altei lumi îți dărui...
PENTRU CINE?
Tristețea mea galbenă
se așterne pe frunze...
Cât am murit visându-te,
unde sfârșesc
și unde începe iarba
cine mai știe?
Între tine și lume
mă petrec pentru cine
cu tolba plină de cântec?
Când cerurile închise rămân,
pentru cine
fața mea se deschide?
CREAȚIE
Cum stai întinsă între nopțile mele,
alb trupul tău nu este decât
o coală pe care atâtea poeme am scris,
nu e decât manuscrisul cu Vis...
De-atâtea nopți scriu la el,
de-atâtea ierni și nu îl mai termin,
poemul nu cunoaște sfârșire...
De nu te-ar citi nimeni, îmi spuneam,
în timp ce tu te vindeai pe ascuns orbilor...
Și cum te vindeai,
eu tot mai șlefuiam cu versul
la sânii și coapsele tale, așa încât
privește la ce magică făptură am ajuns…
Întocmai așa, pesemne, mi s-a dat:
din lume să iau numai trupul,
raza - fără hotar să o pun de la mine...
ARHEOLOGIE
Din pietrele memoriei
desăvârșesc ceva din tăcerea ta,
din râsul tău ceva...
Ca în vechile arheologii,
prezentă să fii nici nu mai trebuie -
e de ajuns să suflu peste pietre,
că și începi a prinde duh
în èra mea de singurătate – în clipa aceasta...
ÎN LUMINA ETERNĂ
Migratoare în noapte câteva gânduri,
gândul că te ating, care este
chiar îmbrățișarea mea metafizică.
O femeie de ceață adaugă răni
în viața ta dinspre lume
și pustia o întinde pe sufletul tău,
așa încât într-o singură zi cu ea
poți înnopta cât tot restul vieții de aici înainte.
De-acum, iarba se pune pe lespezi,
și iarbă pe lespezi sunt vorbele tale,
femeie tânără în lumina eternă...