POEZII: Mihaela Aionesei

simt cum Te apropii

după sunetul ierbii
care sărută
urmele paşilor nevăzuţi
după liniştea sălciilor
neputincioase

cerul ca o pâine se frânge
de prea multă lumină

în mijlocul lanului
flămânzi rămân
doar cei surzi şi orbi

primăvara cu suflet pe buze

mai întâi a fost un singur păstor şi un fluier
câţiva miei şi-o mare învolburată
până în măduva pământului s-a auzit
păsările au amuţit
izvoarele s-au ascuns în munte
pădurea toată a căzut pe gânduri

a urmat un zvon de clopote
lanţuri
un arbore de spini
nestăvilita gloată
şi…
pietrele au plâns
când cerul s-a surpat întâia oară

au trecut păduri au secat ape
şi mulţi păstori au învăţat să cânte
dar numai doina unuia se auzea
din osul cerului

de-atunci în fiecare an
cu sufletul pe buze
primăvara şi un miel rătăcit
la piciorul crucii aşteaptă

în plânsul sălciilor 

se zbate vinerea neagră 
când în tăcerea 
cea mai desăvârșită
trupul Lui înlocuiește 
lemnul Crucii așteptând
din oul înroșit sub patimi
cu pace să ieșim 
și să renaștem.