Pomenirea Patriarhilor Iustin şi Teoctist la Catedrala Patriarhală
Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a oficiat, la Catedrala Patriarhală, slujba Parastasului pentru vrednicii de pomenire Patriarhi ai României Teoctist şi Iustin, trecuţi la Domnul în 30, respectiv 31 iulie. După slujba de pomenire, Preasfinţia Sa a rostit un cuvânt de învăţătură, în care a scos în evidenţă aspecte ale vieţii şi slujirii celor doi întâistătători ai Bisericii noastre.
Ultimele zile ale lunii iulie au o însemnătate deosebită pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, în acestea făcându-se pomenirea trecerii la veşnicele locaşuri a Patriarhilor României Iustin († 31 iulie 1986) şi Teoctist († 30 iulie 2007). Din acest motiv, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, unde cei doi întâistătători ai Bisericii noastre sunt înmormântaţi, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a săvârşit slujba Parastasului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.
În cuvântul rostit la finalul slujbei, Preasfinţia Sa a subliniat aspecte ale vieţii şi slujirii celui de-al cincilea Patriarh al României: „În urmă cu 13 ani, la 30 iulie, îşi încheia călătoria pământească cel de-al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fericitul întru pomenire Teoctist Arăpaşu. Acesta provenea dintr-o familie numeroasă şi a crescut în duhul rugăciunilor şi al unor înalte trăiri, într-o atmosferă aproape monahală. Patriarhul Teoctist a rămas în conştiinţa slujitorilor Bisericii, a monahilor, a credincioşilor ca un păstor iubitor al Bisericii şi al celor încredinţaţi lui spre mântuire. La trecerea sa la Domnul, Teoctist Patriarhul avea aproape 80 de ani de vieţuire în Biserică, deoarece chiar de la vârsta de 13 ani, în Duminica Apostolului Toma a anului 1928, a dorit să meargă într-unul din schiturile ţinutului său natal, Sihăstria Voronei. Astfel, din 1928 şi până în 2007, neîntrerupt, Patriarhul Teoctist a fost slujitor al Mântuitorului Hristos de pe toate treptele de slujire: frate, monah, ierodiacon, ieromonah, arhimandrit şi arhiereu vreme de 57 de ani, slujind în aproape toate zonele ţării. A fost Episcop-vicar al Patriarhului Justinian şi Episcop al Aradului. De asemenea, a fost ales chiriarh al Episcopiei Ortodoxe Române a celor două Americi, ascultare la care nu a putut ajunge din pricina opoziţiei autorităţilor comuniste. A fost Mitropolit al Olteniei şi apoi locţiitor de Mitropolit al Ardealului şi, pentru o scurtă perioadă, locţiitor de Episcop al Oradiei. A fost Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi locţiitor de mitropolit, iar din luna noiembrie a anului 1986, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române pentru 21 de ani”.
De asemenea, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul a reliefat calităţile care au determinat viaţa şi slujirea Patriarhului Teoctist: „A fost un mare filantrop. A ajutat mult prin construirea şi renovarea multor biserici şi mănăstiri, unele dintre ele restaurate după mulţi ani de ruină. A fost un cinstitor al semenilor şi înaintaşilor. Patriarhul Teoctist a avut un duh irenic, lucru mărturisit de întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori la înmormântarea sa. Vorbeau despre căldura şi bunătatea lui cu care îi întâmpina pe toţi. S-a vorbit atunci despre simplitatea măreţiei şi despre măreţia simplităţii. Patriarhul Teoctist a iubit Sfânta Liturghie şi viaţa monahală cu care s-a identificat. Nu mai avem cazuri în istorie ca un ierarh să aibă 80 de ani de vieţuire monahală. A avut bucuria să îi cunoască pe toţi precedesorii, dar şi pe succesorul său în scaunul patriarhal. De aceea, pomenirea Patriarhului Teoctist ne îndeamnă totdeauna să îi admirăm osteneala, răbdarea, iubirea de care a dat dovadă, râvna pentru cele sfinte, să ne aducem aminte de mulţimea umilinţelor prin care a trecut în vremea păstoririi sale, cea mai lungă parte a slujirii sale arhiereşti fiind sub regimul comunist”.
Totodată, ierarhul a vorbit despre viaţa şi slujirea celui de-al patrulea Patriarh al României, care s-a remarcat prin eforturile sale de a ajuta Biserica în perioada deosebit de grea a începutului regimului totalitar comunist în ţara noastră.
„La sfârşitul lunii iulie a anului 1986 trecea la Domnul al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fericitul întru pomenire Iustin Moisescu. Acesta a fost un mare teolog, cărturar, un om al dialogului, care a ctitorit mult şi care s-a luptat mult. A păstorit Mitropolia Moldovei şi Bucovinei într-o perioadă extrem de grea. În această perioadă, Patriarhul Iustin a salvat din ruină şi uitare cele mai importante mănăstiri ale Moldovei. Cele mai multe din acestea, încă din 1957, din grija Mitropolitului de atunci, Iustin, au intrat într-un amplu proces de restaurare. Aproape săptămânal se afla pe şantierele de la mănăstiri. S-a preocupat de obţinerea fondurilor, cea mai mare sumă obţinută de vreo mănăstire în perioada regimului comunist fiind pentru refacerea Mănăstirii Neamţ. Dacă unii părinţi de la Muntele Athos spuneau că Ştefan cel Mare a fost mai mare ctitor decât cei care au construit bisericile, la fel putem afirma şi despre Patriarhul Iustin Moisescu în cazul Mănăstirii Neamţ. El a fost şi un mare filantrop, virtute învăţată de la mama sa, rămasă văduvă de la tinereţe. De aceea, avea o deosebită sensibilitate pentru toţi cei aflaţi în suferinţă, ajutând pe mulţi cu o discreţie filocalică”, a spus la final ierarhul.