Postmodernismul creştin, un miracol al Răsăritului

Un articol de: Elena Dulgheru - 06 Decembrie 2011

Este dezamăgitoare panica neduhovnicească pe care postmodernismul le-o produce multor teologi şi intelectuali ai Bisericii. Fără să-i fi înţeles până la capăt resorturile şi metabolismul, aceştia sunt gata să-l anatemizeze în bloc, în urma sesizării câtorva licenţe extremiste antireligioase şi anticreştine (comune întregii civilizaţii postmoderne, dar detectabile şi în alte momente ale istoriei culturii) şi a câtorva cărţi şi articole polemice apărute în presa şi editorialistica ortodoxă (cel mai popular este interviul ierom. Savatie Baştovoi cu diac. Andrei Kuraev, publicat de "Cathisma" cu titlul "Ortodoxia pentru postmodernişti", în care metacurentul este asimilat modernismului în general şi secularismului extrem).

Creştinismul nu este o sumă de rituri, forme şi manifestări, ci un mod de viaţă centrat în jurul unui mesaj spiritual supramundan, destinat tuturor epocilor istorice. Creştinismul este trans-istoric - ne învaţă teologia, el supravieţuieşte istoriei, adaptându-se tuturor epocilor şi sistemelor sociale şi estetice. Chiar dacă există specii literare în care mesajul creştin a excelat (oda, poemul psalmic, povestirea hagiografică, apoftegma), tâlcul evanghelic nu este condiţionat de specie, aceleaşi specii putând foarte bine să producă mesaje blasfemiatoare. Există ode satanice, povestiri licenţioase compuse după canoanele hagiografice, există literatura aforistică a moraliştilor iluminişti cu mesaj anticlerical şi antireligios incontestabil. Genul şi specia sau, mai general, modul şi structura de expunere artistică nu se află într-o relaţie de intercondiţionare strânsă cu conţinutul (mai ales când acesta este de natură spirituală revelată, aptă să umple orice forme ale realului), ci într-una de vasalitate lejeră sau de condiţionare laxă. Aşadar, chiar dacă postmodernismul şi-a propus iniţial, acolo unde s-a născut, să dinamiteze tradiţia şi spiritul religios, exploatându-le prin desemantizare, adică într-un mod mai subtil decât o făcea modernismul, intenţiile sale pot fi anulate cu propriile-i arme. Căci el însuşi se proclamă drept o "paradigmă în mişcare"! Aşadar, pe un teren cultural net diferit de cel care l-a născut, pe un teren bogat impregnat de ancestralitate şi perpetuu modelat de o spiritualitate fecundă, reflexele postmodernismului pot avea efecte de bumerang. Reţeaua de coduri şi simboluri a marilor culturi cu fundament religios este mult prea bogată şi densă şi cu mult prea multe ramificaţii în substraturile culturale ulterioare, până în actualitate, pentru a putea fi anulată de zigzagurile şi colajele unui foarfece intelectual, oricât de dezinvolt. "A da cu piciorul în ţepuşă"... Încercarea de a demola firmamentul, cât timp acesta este viu în inimile oamenilor - lectori şi creatori - , se va întoarce împotriva demolatorului. Ludismul nu exclude credinţa Aşadar, în virtutea axiomelor lipsei centrului şi a relativismului, pe care el însuşi le-a promulgat, este absurd a-i conferi postmodernismului atribute absolute! E absurd a postula, de pildă, ateismul funciar al postmodernismului, de vreme ce postmodernismul nu acceptă nimic funciar! Ateismul său - susţinut de teoreticienii occidentali şi confirmat de majoritatea artefactelor genului - este tributar contextului genezei sale şi climatului spiritual de după 1968 al elitelor de pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord. Dar "forma în mişcare", purtată pe alte meleaguri de vântul sincretismului, poate să fecundeze, cu rezultate imprevizibile, alte matrici culturale. O formă îşi caută fondul. Un modus se ataşază unui conţinut. Într-adevăr, rezultatele acestei paideume nu aveau cum să fie prevăzute de teoreticienii occidentali. Practica, în speţă evoluţia filmului, a poeziei şi a artelor plastice din ţările comuniste est-europene, începând din perioada deschiderii faţă de Occident din deceniile şapte-opt ale secolului trecut, arată rezultatele neaşteptate ale acestei aculturaţii. Spiritul ludic şi ironia, juxtapunerea de planuri, reconsiderarea istorică şi recontextualizarea reuşesc să deturneze cu succes normele realismului socialist sau burghez, dar nu alterează fondul unei culturi profund ancorate în sacru, precum cea din arealul balcano-carpatin şi transcaucazian. Aceeaşi atitudine va dinamita iremediabil însă o cultură plată de tip modern ori una osificată, de tip manierist-academic. Desigur, astfel de momente de excepţională aculturaţie nu vor produce un fenomen de masă sau un alt metacurent, dar ele oferă cadrul unor apariţii remarcabile, distanţate de gregaritate prin anvergura genialităţii lor novatoare, care tocmai prin aceasta reuşesc să schimbe fizionomia "paradigmei în mişcare" şi s-o redefinească. Aceasta e forţa Estului... NR. Credem că un asemenea punct de vedere vine împotriva tuturor fundamentalismelor şi rigorismelor care, deşi lasă impresia că apără meterezele spirituale, în realitate, prin rigiditate, le şubrezesc. Pe măsură ce trece timpul şi intrăm în paradigme tot mai mobile, raportul dintre om şi Domn câştigă semnificaţii nebănuite. Pe de o parte, avem datoria să apărăm credinţa cea dreaptă, dar se cuvine în egală măsură să fim receptivi la mesaje delicate, care pun în evidenţă chiar harul. Creştinismul nu este o tradiţie închistată, dimpotrivă, absorbind noi orizonturi şi îmbogăţindu-se.