Povestea Mărțișorului
Mărțișorul este pentru români cea mai importantă sărbătoare a primăverii, o remarcabilă celebrare a renașterii și a vieții. Pe lângă elementul material reprezentat de firul împletit, culorile consacrate fiind albul și roșul (cu variantele alb-negru, albastru-negru etc.), povestea Mărțișorului era în trecut una destul de complexă. Mărțișorul reprezenta momentul inițial al unui ciclu de șapte sau nouă, sau douăsprezece zile de celebrare a primăverii, asemănător perioadei sărbătorilor de iarnă, care debutează cu sărbătoarea Crăciunului. Este posibil ca, la originile sale, Mărțișorul să fi fost celebrat în ziua echinocțiului, în care ziua este perfect egală cu noaptea, în care Soarele răsare exact în punctul cardinal Est și apune exact în punctul cardinal Vest. Deplasarea momentului de celebrare către data de 1 martie s-a produs, însă, destul de timpuriu. Pentru români, ziua de 1 martie semnifică deja ziua de început a calendarului, aceasta fiind, din acest punct de vedere, o veritabilă sărbătoare de nou an.
La începutul lunii decembrie 2017, Mărțișorul a fost înscris de Comitetul Interguvernamental UNESCO, reunit la Jeju (Republica Coreea), pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității, fiindu-i astfel recunoscută valoarea culturală incontestabilă și calitatea de element reprezentativ pentru tradițiile popoarelor lumii. Dosarul de candidatură, cu titlul „Practici culturale asociate zilei de 1 martie”, a fost depus, în comun, de patru state: România (în care elementul se numește Mărțișor, fiind însă atestate și denumirile Marț, Marțu, Mărțig, Mărțug sau Mărțiguș), Bulgaria (Martenitsa sau Baba Marta), Republica Moldova (Mărțișor, Mărțiguș sau Baba Odochia/Dochia) și Macedonia de Nord (Martinki, Marta, Baba Marta, Martinden, Letnik sau Monyaci). Este vorba despre primul dosar depus de România împreună cu alte trei state, conturând un areal cultural cu numeroase elemente și moșteniri comune. Tradiția mărțișorului are rădăcini adânci în cultura acestor popoare, elementul fiind întâlnit în credințele și practicile comunităților din mediile rural și urban. Referitor la originile acestui element au fost puse în discuție două ipoteze majore, care, de fapt, nu se exclud: moștenirea traco-dacică, sugerată de suprapunerea ariei de practicare a acestei tradiții peste nucleul spațiului cultural traco-dacic, sau ancorarea elementului în sinteza culturală realizată în epoca țaratului bulgar medieval, care a cuprins, la un moment dat, cea mai mare parte a teritoriilor aflate în discuție. Această ultimă perioadă istorică a fost de multe ori trecută, în mod nedrept, sub tăcere, moștenirile sale fiind încă bine ancorate în civilizația sud-estului european.
Sărbătoarea Mărțișorului era, la originile sale, una amplă și complexă, unul dintre personajele sale centrale fiind Dragobete, fiu al Dochiei, erou aproape tragic, rămas însă în memoria colectivă ca un protector al iubirii. La un moment dat, Dragobete a fost desprins de corpul principal al sărbătorii printr-o acțiune a Bisericii, databilă cu probabilitate în secolele XIV-XV. Prin aceasta, s-a încercat comasarea Mărțișorului, cu toate semnificațiile sale, cu sărbătoarea Aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, fixată pentru data de 24 februarie. Această sărbătoare ar fi devenit, astfel, o sărbătoare de „cap de primăvară”, iar Mărțișorul ar fi ajuns, la rândul său, o sărbătoare „creștinată”, asemeni majorității celorlalte. Inițiativa a avut un succes limitat, materializat în desprinderea Dragobetelui de corpul principal al Mărțișorului și de asociere a acestuia cu sărbătoarea Aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul.
Importanța specială a Mărțișorului este reprezentată însă, în primul rând, de succesul transferului său din mediul rural în cel urban, înregistrat nu doar în România, ci și în celelalte trei state care au contribuit la realizarea dosarului. Mecanismele acestui transfer nu au fost încă descifrate în totalitate. Este însă foarte clar că pentru Mărțișor a reprezentat un mare avantaj caracterul său popular și laic, precum și lipsa asocierii sale clare cu o sărbătoare religios-confesională. Un alt avantaj pentru Mărțișor a fost reprezentat de situarea sa în proximitatea calendaristică a sărbătorii comuniste a Zilei Femeii (8 martie). În acest fel, în antiteză cu 8 martie, Mărțișorul a fost asociat cu creativitatea și cu autenticitatea, în contrast cu festivismul oficializat. Mărțișorul a profitat din plin de acest concurs de împrejurări, ajungând să fie apreciat de mai multe generații de tineri artiști, profesioniști sau amatori care au contribuit la revitalizarea sărbătoririi sale. Astăzi, Mărțișorul este, în România, o tradiție vie, cu forme specifice de manifestare în mediile urban și rural. Înțelegerea mecanismului succesului său ar putea reprezenta o speranță pentru un viitor în care patrimoniul cultural imaterial va trebui să fie păstrat și transmis în mediile urban și rural, deopotrivă. (Autorul este directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei)