Praznicul luminării şi înnoirii noastre

Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului este şi pentru noi îndemn la schimbare, la luminare lăuntrică. Unul dintre textele Vecerniei praznicului arată în acest sens: „În Muntele Taborului schimbându-Se la faţă Mântuitorul, având cu Sine pe ucenicii aleşi, cu preaslăvire a strălucit, arătând ucenicilor că de vor străluci cu mulţimea virtuţilor, se vor învrednici şi de dumnezeiasca slavă ...“ (Mineiul pe August, p. 72).

Textul acesta arată că unul dintre motivele pentru care Domnul S-a schimbat la faţă înaintea Apostolilor Săi a fost şi acela de a le arăta că pentru dobândirea luminii cereşti care strălucea pe faţa Sa şi a Împărăţiei veşnicelor bunătăţi, trebuie ca ei înşişi să strălucească cu mulţimea virtuţilor. Mântuirea şi luminarea pe care Hristos le aduce lumii, adeverite şi în minunea Schimbării la Faţă, le primim ca posibilitate, fiind chemaţi fiecare dintre noi, prin lucrarea faptelor bune, să ne-o facem proprie. Tocmai în sensul acesta ne îndeamnă şi cântările praznicului: „Strălucind cu faptele virtuţilor şi luminându-ne cântăm: în Muntele Taborului vedem dumnezeiasca Schimbare la faţă a Domnului“ (Mineiul pe August, p. 71). Textul acesta lasă spre înţelegere faptul că pentru a ne învrednici de vederea luminii arătate la Schimbarea la faţă a Domnului, ca slavă a Dumnezeirii Sale în Împărăţia luminii Sfintei Treimi, trebuie să ne pregătim încă din vremea vieţii acesteia prin „strălucirea faptelor virtuţii“ şi împodobirea cu ele.

Praznicul Schimbării Domnului la Faţă ne priveşte pe noi toţi, în sensul luminării şi înnoirii noastre. Astfel, „în faţa icoanei sărbătorii suntem martorii evenimentului de pe Tabor, precum au fost odinioară Apostolii. Credinciosul este chemat să urce pe Muntele Tabor, împreună cu Hristos şi cu cei trei Apostoli, pentru a intra în slava vieţii veşnice şi a se împărtăşi din această bucurie“ (Vasile Manea, Icoana Schimbării la Faţă a Domnului, p. 83). Schimbarea Domnului la Faţă este astfel şi praznicul luminării şi înnoirii noastre, fiind provocaţi, îndemnaţi înspre aceasta de multe din alcătuirile liturgice ale zilei: „Sculaţi-vă cei leneşi, nu rămâneţi totdeauna tăvălindu-vă pe jos şi uitându-vă la pământ, ci înălţaţi gândurile sufletului vostru, şi vă ridicaţi la înălţimea dumnezeieştii suiri. Să alergăm la Petru şi la fiii lui Zevedei, şi împreună cu dânşii să mergem în Muntele Taborului ca să vedem acolo slava Dumnezeului nostru, şi să auzim glasul pe care ei l-au auzit de sus, care a propovăduit raza Tatălui“ (Mineiul pe August, p. 82). Suntem îndemnaţi aşadar la a părăsi vieţuirea legată doar de lumea aceasta trecătoare, vremelnică, „uitându-ne mereu numai la pământ“, spre a ne înălţa la „înălţimea dumnezeieştii suiri“. În acest sens, un alt text al praznicului ne îndeamnă: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului nostru şi să vedem slava Schimbării lui la faţă, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, şi în lumină să luăm lumină. Şi înălţaţi făcându-ne cu Duhul, să lăudăm Treimea cea întocmai de o fiinţă în veci“ (Mineiul pe August, p. 75). Textul acesta din urmă ascunde în el o mare profunzime. În primul rând ne îndeamnă la a ne sui în muntele Domnului, pentru vederea dumnezeieştii slave. Îndemnul acesta la suire în muntele Domnului desemnează apropierea de Dumnezeu prin suirea pe calea virtuţii, pe scara bunei făptuiri. Pentru a ne învrednici de vederea luminii dumnezeieşti trebuie ca noi înşine să devenim lumină, stând în lumina faptelor celor bune. Aşezându-ne aşadar pe calea luminii, „înălţaţi făcându-ne cu duhul“, precum zice textul imnografic, „să lăudăm Treimea cea întocmai de o fiinţă“. Vederea luminii dumnezeieşti înseamnă de fapt tocmai vederea luminii Sfintei Treimi, căci precum am arătat anterior, argumentând textul liturgic al praznicului, lumina Dumnezeiască nu este altceva decât manifestare în afară a slavei Fiinţei Celei Una a Sfintei Treimi.

„Să ne suim în Taborul faptelor celor bune“

O altă alcătuire a praznicului, redactată sub forma unei invocări, asemeni unei rugăciuni înălţate către Dumnezeu, mijloceşte de la Acesta luminarea noastră, înspre lucrarea faptelor celor bune şi dobândirea luminii cereşti: „Cel ce în Muntele Taborului Te-ai schimbat la faţă în slavă, Hristoase Dumnezeule, şi ai arătat ucenicilor Tăi slava Dumnezeirii Tale, luminează-ne şi pe noi cu lumina cunoştinţei Tale, ca un bun şi de oameni iubitor“ (Mineiul pe August, p. 75). Sau într-alt text, imnograful ne adresează imperativul: „Ascultaţi-mă pe mine şi veniţi să ne suim în muntele cel sfânt, în cel mai presus decât cerurile; să stăm ca fiind fără materie în cetatea Dumnezeului celui viu şi să vedem cu mintea Dumnezeirea cea fără materie, a Tatălui şi a Duhului strălucind în Fiul Unul-Născut“ (Mineiul pe August, p. 86). Textul acesta accentuează aşadar faptul că trebuie să ne suim în Taborul faptelor celor bune pentru a ne putea învrednici de vederea Dumnezeieştii slave. Cu alte cuvinte, praznicul acesta al Schimbării la Faţă a Domnului ne îmbie spre pregustare lumina ce izvorăşte din Fiinţa Dumnezeiească, această lumină fiind asociată de către imnograful sfânt cu vederea slavei Împărăţiei cereşti, cu împărtăşirea din bucuria şi lumina Sfintei Treimi. Aceasta nu este doar o simplă ascociere cu valoare doar simbolică, fiind întru totul acoperită şi confirmată de realitate, în sensul în care praznicul Schimbării la Faţă, ca de altfel toate praznicele din cursul anului liturgic, îmbie şi dăruieşte spre pregustare Împărăţia lui Dumnezeu, fiind arătări, descoperiri ale Dumnezeieştii slave.

Omul duhovnicesc se umple de strălucire

Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre starea înaltă de vieţuire a omului după modelul vieţii lui Hristos, de „statura bărbatului desăvârşit“ de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel, zice că „numai acei oameni care văd lumina dumnezeiască şi sunt pătrunşi de ea ca şi Hristos pe Tabor când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârşitoare - atunci văd însuşi veşmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din harul Cuvântului, aşa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din Dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o şi celor ce ascultă de El… Când mintea noastră, devenită supracerească şi urmând oarecum pe Cel ce S-a depăşit pe Sine pentru noi urcându-Se la cer, se uneşte acolo în chip negrăit cu Dumnezeu şi se învredniceşte de vederi suprafireşti şi negrăite, umplându-se de toată cunoştinţa nematerială de la o lumină mai înaltă; e înfrumuseţat de frumuseţea originară şi făcătoare de frumuseţe şi se umple de strălucire în atingere cu strălucirea lui Dumnezeu“.

Aşadar, trebuie să ne silim a înţelege cu mintea taina aceasta a Schimbării la Faţă a Domnului, având Muntele Tabor înaintea ochilor noştri duhovniceşti, silindu-ne să ne suim pe el prin înalta cugetare de Dumnezeu şi prin trăirea viruţilor creştine. Vom ajunge şi noi astfel la bucuria Ierusalimului Ceresc, la vederea slavei celei de negrăit a lui Hristos, bucurie şi slavă care s-au văzut pe chipul lui Hristos la Dumnezeiasca Sa Schimbare la faţă, ca prefigurare a bucuriilor şi slavei pe care Dumnezeu le dăruieşte în ceruri celor ce-L iubesc pe El, silindu-Se să împlinească poruncile Sale. (Preot lect. dr. Lucian Farcaşiu)