Preotul Iordache Zamfir din Matca, în temniţa comunistă
S-a născut la 14 august 1915, în localitatea Buciumeni, fostul judeţ Tecuci. După obţinerea licenţei în teologie, la 1 aprilie 1940 a primit darul preoţiei, ajungând să slujească în localitatea gălăţeană Matca.
La 21 noiembrie 1952 este arestat de Securitate pentru suspiciunea că ar fi ştiut „de doi cetăţeni, urmăriţi de organele Securităţii şi nu i-a denunţat” şi pentru delictul de „constituire de bandă teroristă”. În consecinţă, prin Sentinţa nr. 401 din 27 mai 1953 a Tribunalului Militar Iaşi, a fost condamnat la 3 ani temniţă grea. Face recurs, încât prin Decizia nr. 1268 din 17 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI sentinţa este casată şi dosarul trimis pentru o nouă judecare. Cunoaşte închisorile de la Iaşi (martie 1953) şi Târgu Ocna (iunie 1953). Prin Încheierea Tribunalului Militar Iaşi din 13 mai 1954, părintele Zamfir a fost achitat. Este eliberat la 19 mai 1954 din penitenciarul Târgu Ocna. Se întoarce în parohia sa, înţelegând că pentru a sluji în continuare trebuie să colaboreze cu autorităţile locale în activităţile obşteşti sau în campania de „socializare a agriculturii”. În cercuri restrânse, de apropiaţi, nu de puţine ori se exprimă împotriva politicii de sărăcire a ţăranului român prin înfiinţarea gospodăriilor colective. La 7 noiembrie 1958 este arestat din nou şi trimis în ancheta Securităţii Galaţi, într-un lot format de mai mulţi locuitori din comunele Matca şi Corod. În anchetă este interogat asupra legăturii care ar fi avut-o cu doi fugari, pentru care fusese judecat în 1953-1954. Ce se întâmplase? În două rânduri, aprilie şi noiembrie 1952, preotul Zamfir a fost solicitat să spovedească şi să împărtăşească doi bolnavi la domiciliu, fără să ştie că erau fugari, adică urmăriţi de autorităţile statului. Avea să afle după arestarea din 17 noiembrie 1952. Dar acuzaţiile din 1958 căpătau forme absurde, anume că după ancheta din 1952, în timpul transportului către instanţă, s-ar fi înţeles cu alţi deţinuţi să nu mărturisească nimic la proces, prilej în care ar fi primit chiar şi instrucţiuni pentru iniţierea de activităţi legionare clandestine. Tot în ancheta din 1958 a mai fost acuzat că ar fi refuzat să participe la campania de convingere a cetăţenilor pentru înscrierea în gospodăria agricolă din comuna Matca. Atât în anchetă, cât şi la proces nu a recunoscut nimic. Totuşi, prin Sentinţa nr. 149 din 25 martie 1959 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 23 ani muncă silnică, deoarece „împreună cu alţi inculpaţi s-a constituit într-o organizaţie legionară care a activat în scopul de a acţiona împotriva regimului democrat-popular din RPR”.
Părintele Zamfir a făcut cerere de recurs, susţinând cum acuzaţiile „sunt în totul şi absolut identice cu faptele” pentru care fusese judecat în 1953 şi afirmând că „nu a făcut parte din nici o organizaţie politică”. Cu toate acestea, recursul a fost respins. A cunoscut penitenciarele de la Galaţi (1959) şi Aiud (1959). În penitenciarul de la Galaţi a fost găsit de gardian cu manifestări religioase, conform notei din 2 mai 1959: „L-am prins când cânta în cameră de faţă cu mai mulţi cântece bisericeşti. Menţionez că acest deţinut este de profesie preot şi i s-a atras atenţia să nu practice asemenea lucruri”. Pentru fapta sa, părintele Zamfir a primit „7 zile izolare”.
După detenţie reuşeşte să se reintegreze în preoţie, în octombrie 1964 fiind numit la Parohia Corod I, judeţul Galaţi.