„Prezența lucrătoare a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare și prin post”

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit în Duminica a 4-a din Post, a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, 22 martie, un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a săvârșit și slujba Trisaghionului pentru odihna sufletului Preafericitului Părinte Ilia al II-lea, Patriarhul Catolicos al Bisericii Ortodoxe a Georgiei.

În cuvântul de învăță­tură rostit, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat contrastul dintre multa suferință a copilului și puțina cre­dință a tatălui acestuia: „Evanghelia acestei duminici eviden­țiază cât de multă suferință a întâlnit Domnul Iisus Hristos în copilul chinuit de demon și cât de puțină credință a găsit la tatăl acestuia. Multă sufe­rință, pe de o parte, și puțină cre­dință, pe de altă parte. De aceea, Dom­nul Hristos, îndată ce l-a ascultat pe tatăl copilului bolnav zicând «Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut» (Marcu 9, 18), S-a tulburat deoarece cunoș­tea cauza nevindecării copilului. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu, în care unii credeau că Iisus este Mesia, iar alții se îndoiau, Domnul Iisus a zis către cei slabi în credință: «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?» (Marcu 9, 19). Prin această mustrare, Domnul Iisus Hristos vrea să spună că demonii au putere asupra oamenilor deoarece este slabă credința în popor. Înțelegând cât de cumplită era suferința copilului, Domnul nostru Iisus Hristos a zis celor prezenți «Aduceți-l la Mine» (Marcu 9, 19). Deci, chiar și atunci când îi mustra pe oamenii slabi în credință, Iisus rămânea totuși în stare de iubire față de oamenii aflați în suferință. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul care suferă”.

În continuare, Preafericirea Sa a evidențiat starea sufletească a tatălui copilului bolnav: „După ce a fost întrebat despre timpul suferinței copilului său, tatăl a cerut ajutorul lui Iisus, zicând: «Dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi» (Marcu 9, 22). Acest «dacă poți să faci ceva» exprima o credință slabă, amestecată cu îndoială, deoarece tatăl copilului a văzut că ucenicii lui Iisus nu l-au putut vindeca pe copilul său. Îndată, mustrător și totuși încurajator, Iisus i-a răspuns tatălui îndurerat: «Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede» (Marcu 9, 23). În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Domnului Iisus Hristos în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulțimii prezente acolo. Imediat, tatăl copilului bolnav și-a recunoscut vina sufletului său, adică slaba lui credință, și a zis cu lacrimi în ochi: «Cred, Doamne! Ajută necre­dinței mele!» (Marcu 9, 24). Vedem în cuvintele tatălui întristat două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căință, pentru că avea credință puțină sau o credință amestecată cu îndoială, iar cuvintele «Cred, Doamne» arată dorința lui de a-și întări credința. Însă cuvintele «Ajută necredinței mele» confirmă încă o dată pocăința unită cu smerenia lui. Tatăl copilului nu a zis «ajută credinței mele puține», ci, din smerenie, a numit puțina lui credință chiar «necredință»”.

Iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos se revarsă atât asupra celor aflați în suferință, cât și asupra ucenicilor Săi, pe care îi povățuiește să caute să dobândească prezența lucrătoare a Duhului Sfânt prin rugăciune și post. 

„Domnul nostru Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăiește recunoscându-și slaba lui credință, cât și de copilul pe care îl eliberează de duhul mut și surd care îl chinuia. Astfel, toți cei pre­zenți au văzut iubirea milostivă și vindecătoare a Domnului Iisus Hristos. El descoperă ucenicilor Săi știința eliberării oamenilor de puterea duhurilor rele [...]. Domnul Iisus îi vindecă pe ucenicii Săi de nepriceperea lor duhovnicească privind alungarea duhului mut și surd. Și anume, El le spune că nu este suficient să poruncească verbal demonilor să iasă afară din omul stăpânit, ci trebuie ca ei să fie în stare de rugăciune și post, adică trebuie să fie plini de Duhul Sfânt. Când omul postește, el se smerește, iar cu cât se smerește mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte, mai puternică. Astfel, prin rugăciune smerită, unită cu postul, omul se golește de iubirea de sine sau de egoism și se umple de iubirea smerită, vindecătoare și sfin­țitoare a lui Hristos”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

La finalul cuvântului său, Patriarhul României a vorbit despre motivul așezării prăznuirii Sfântului Ioan Scărarul în această duminică a Postului Mare: „În Duminica a 4-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor se face, în mod deosebit, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, numit pentru știința sa multă și Ioan Scolasticul, adică cel învățat, sau Ioan Sinaitul, fiind viețuitor lângă Muntele Sinai. În cartea sa numită „Scara virtuților”, el arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile […]. Rugăciunea, postul și pocăința cu toate metaniile, lacrimile și nevoin­țele ei duhovnicești, de care se vor­bește în Scara Sfântului Ioan, au ca scop curățirea omului de patimi și creșterea lui în virtuți, în iubire smerită față de Dumnezeu și față de oameni. Aceste virtuți sunt adunate în suflet, ca flori de lumină, pentru a le oferi Domnului Iisus Hristos în lumina sărbătorii Sfintelor Paști. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii și al pocăinței, este nu doar lăudat în cântările acestei duminici, ci este și chemat să se roage pentru noi, deci nu este doar un model sau icoană duhovnicească, ci și un rugător pentru noi”.

După rostirea cuvântului de învățătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a săvârșit slujba Trisaghionului pentru odihna sufletului Preafericitului Părinte Ilia al II-lea, Patriarhul Catolicos al Bisericii Ortodoxe a Georgiei.