Pridvorul cu metafore
După două volume de dereticare, a timpului și spațiului, poeta Ligia Csiki află o nouă stare a inefabilului, cu aceeași stăruință eminesciană „unde vei găsi cuvântul”, în întâmpinarea zilelor, acolo unde metamorfozele sunt centrifugate dintr-un punct de profundă intimitate, tot sub imperiul privilegiului, kairos. Nu o simplă activitate domestică, ci o dereticare spirituală, cu rol tămăduitor. Ceea ce se petrece în absida interioară, departe de furia lumii, chiar într-un spațiu orfic-idilic, într-un rural de fortificare, are o seducție aparte; acolo unde se găsește și turnul refugiului, o mansardă numai bună pentru contemplare: de aici lumea mi se arată mai mult/ o suprapunere de sunete/ țipetele de copii/ motoarele zornăitoare/ vorbele grele ale vecinului/ copitele cailor izbind scândura grajdului/ strigătul cocoșului/ și peste toate/ tăcerea sonoră a constelațiilor/ urnind rosturile. Pentru că poezia nu este o comunicare directă a emoției, ci a unei contemplări, după cum potențează această idee C. Bousoño. Poezia Ligiei Csiki este un efort hemografic, un excurs ascensional, sub imperiul transfigurator al artei, cu valențele ei taumaturgice, o echilibrare spirituală și o regăsire a sinelui prin ritualul meditativ. Așa cum dereticarea aduce ordine în casă, mai mult, locuirea în cuvânt duce la purificarea ființei.
Volumul recent, Întâmpinarea zilelor (Limes, Cluj-Napoca, 2023), este o formă de contemplație, o suspendare aparentă a realității pentru a ajunge în loja lirei, a unei altfel de poezii, din casa dinainte a cuvântului: azi e tihnă pe prispa casei,/ privite de aici lucrurile par să aibă un înțeles. Până unde poate ajunge trăirea poetică? De la un melange singurătate-liniște-tăcere-contemplație prin nostalgia și crevasele timpului este o cale de aflare a nădejdii biruitoare: să cred că lumea e bine legată de har/ că e surâs adâncit în lumină// asta să se întâmple dacă ar fi să se schimbe ceva. Un echinocțiu atemporal de contemplare, un timp inventat în secunda realității nemăsurată de clepsidre. Totul închis în bula de liniște. De această dată spațiul afectiv care amprentează este un macondo rural. Dar undeva este totuși o rană care determină sfâșierea în acest vid contemplativ: va veni o zi a singurătății/ „tu” și „eu”/ nici măcar figuri stilistice/ într-un poem de supraviețuire, poate ca o afirmare a lecției despre cub, după sentința stănesciană că „perfecțiunea nu atrage atenția”. E nevoie uneori de acel „colț sfărâmat”. De lacrimă. De lumina din lacrimă. Dar poeta ne pune în gardă: să te ferești de picătura de sare de pe obraz (19). Iar în volumul de debut scrie: din orice pântece își poate lua zborul un înger. Și totuși, dacă porumbelul buneivestiri te caută, ascunde-te!
A deretica spațiul și timpul înseamnă o reconciliere interioară, o reașezare într-o stare de echilibru a forului interior după o traumă, mântuire prin boltirea cuvântului, o vindecare emoțională prin terapia lui a fi în poezie, pentru întoarcerea în rosturi. O pregătire pentru țeluri superioare, în ceasuri de răgaz cu noi înșine, când luăm în stăpânire teritorii noi, pe o hartă a fericirii neconvenționale. Această eudaimonia își găsește loc fertil în amazonia lirică a poetei. Acolo unde, cum a rămas scris în Vikramacharita, nici o inteligență nu poate pătrunde. Și tocmai despre un ținut inefabil al locuirii depune mărturie, un tărâm regal, redefinind dezmărginirea prin poezie, fărâmituri pierdute și drumul care duce spre nu-știu-unde. Parcă într-un efort de limpezire a sensului minulescian: „dar unde-i acel unde nu știam”, într-un ritm personal de șlefuire a poemului: se curăță cu aplicare și cu dăruire,/ până la îndrăgostire.
După volumul de debut al poetei Ligia Csiki, Nubiathan sau divan pentru părinți și îngeri (Fundația Alfa, Cluj-Napoca, 2002), într-un frământ viu al cuvântului au urmat Dereticarea spațiului (Fundația Alfa, Cluj-Napoca, 2012) și Dereticarea timpului (Limes, Cluj-Napoca, 2019). Aproape de un sfert de veac poeta se ocupă de aceste dereticări fundamentale în jgheaburile poeziei, unde distilează sensuri din enigmatica visterie a finețurilor lirice.
Poezia înseamnă transfigurarea lumii, nu oglindirea acesteia. Dincolo de meditație, cu luciditatea unui Husserl, cu idei decantate în esențe estetice, în hexagoane lirice cu o semiotică profundă, printr-o suspendare transcendentală, poeta Ligia Csiki accede la conștiința pură și la aflarea sensului tocmai prin acest exercițiu al conștiinței, plinind ceea ce V. Frakl definea sub numele de logoterapie. Este o poezie confesivă, cu accente metafizice, turnată în forme sublimate, multum in parvo. Priviți spre pridvorul cu metafore și veți descoperi o poezie a tainei!