Prietenii de la Mălini ai Sfântului Cleopa

Începând din acest an, pe 2 decembrie, calendarul ortodox marchează ziua Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria. Canonizarea sa a fost o bucurie pentru oamenii de la poalele Munților Stânișoarei, loc în care amintirea acestui sfânt, pe care-l prețuiesc la fel cum prețuiești un frate sau un prieten de nădejde încă din vremea când era stareț al Slatinei sau duhovnic la Sihăstria, e foarte vie. De la Văleni și până la Găinești, pe toată această vale există un cult luminos pentru „părintele nostru”, cum îl numesc localnicii. Știa, spun ei, când să fie blând, când să dojenească, când să fie aspru. Vorbele lui aveau duritatea diamantului. Te puneau pe gânduri. Un călugăr cum nu mai pomeniseră înaintea lui, pentru ale cărui cuvinte de folos străbăteau zeci de kilometri pe jos, prin munți, într-un pelerinaj al credinței roditoare.

Moș Toader Ștefănoaia are 79 de ani și locuiește în Pâraie, comuna Mălini. Din prima tinerețe a început a bate cărările codrilor, prin munții ce despart Suceava de Neamț, pentru a ajunge la Sihăstria, mai ales la 15 august, în ziua Adormirii Maicii Domnului. Sărbătoarea aducea acolo mii de pelerini din toată țara, atrași de duhul Sfântului Cuvios Cleopa, de pacea după care tânjeau și cu care se întorceau acasă și de cuvintele de îmbărbătare pe care duhovnicul le rostea în vremuri atât de primejdioase pentru suflet. Era un om fără ascunzișuri; te privea în față și știa cine ești. Așa și-l aduc aminte. „Părintele Cleopa era un om tare bun. Datorită lui m-am schimbat la 90 de grade. El îl știa pe un uncheș al meu, Petrea, care îl ajutase când stătuse ascuns la coliba lui prin munți (în perioada în care Cuviosul Cleopa era hăituit de autoritățile comuniste, n.r.)”, își amintește moșul Toader. Azi, așa în vârstă cum este, s-ar încumeta să ia din nou ranița în spate, să pună în ea merinde pentru câteva zile și să pornească la drum, mergând zi și noapte pe potecile munților, călăuzit doar de semnele scrijelite pe trunchiurile brazilor, de instinct și de încrederea că „îngerul păzitor îl apără și-i numără pașii”, așa cum îi spunea mereu părintele Cleopa la despărțire. 45 de ani a fost un fel de „lider de grup” pentru zeci de consăteni de toate vârstele care porneau sâmbătă, la crăpatul zorilor, din Pâraie spre Sihăstria și se întorceau tot pe jos, la casele lor, abia joi seară.

Tovarăș chibzuit și prieten bun în aceste călătorii i-a fost moșul Gică Stoica. Are 75 de ani acum și el încă mai face acest pelerinaj. Însă, de câțiva ani, de când drumurile forestiere s-au închis, iar puterile nu mai sunt la fel ca în tinerețe, străbate cu mașina drumul până la Sihăstria. Se duce și la Înălțare, și la Adormirea Maicii Domnului. „Eu am fost plecat în țară, la muncă. Și m-am întors acasă pe la vreo 30 de ani. După ce-am mers prima dată în pelerinajul ăsta, legământ am făcut să nu lipsesc. În primii ani, am mers cu moșul Gavril Saftiuc, de la noi din sat. El a fost primul care ne-a organizat. Moșul era apropiat de părintele din vremea în care fusese stareț la Slatina. Când mergeam cu moșul Gavril, urcam doi munți: Bivolul și Alunișul. Când a fost momentul să mergem singuri, am mai luat trei oameni și vreo doi-trei ani ne-am dus numai noi - ca să găsim alte drumuri, alte cărări. Pe urmă s-au deschis exploatările forestiere și s-au făcut drumuri. Pe drumurile astea forestiere am mers și noi; aveam marcajele noastre, însemnam niște brazi. Dar, vedeți dumneavoastră, pelerinajul ăsta nu-l făceam numai noi, ci mergeau oameni din toate satele limitrofe Mănăstirii Slatina - Slatina, Poiana Mărului, Văleni. Aveau cărările lor, făceau pelerinajele lor”, povestește moș Gică Stoica.

Duhovnicul Ilie Cleopa li se lipise tuturor de suflet în vremea în care fusese stareț la Slatina (1949-1956). Era primul deceniu de comunism în România, o perioadă tulbure, marcată de o duritate extremă din partea nou-instalatului regim. Cu înver­șu­narea lor de a interzice viața religioasă, comuniștii au produs multă confuzie, au terorizat și înfricoșat localnicii. Deși urmărit de Securitate, Cuviosul Cleopa a reușit, chiar și din pribegie, să-i îmbărbăteze și să le arate, prin exemplul personal, că speranța și încrederea sunt salvatoare, până și atunci când totul pare pierdut.

Bordeiul de la Negrileasa

A fost nevoit să fugă din mănăstire și să se ascundă în munții din jurul Slatinei în vreo câteva rânduri. Când au venit securiștii să-l ridice, părintele le-a spus să aștepte, să-și termine pravila. A intrat și, ajutat de oameni, a ieșit pe ușa din spate și a pribegit prin zone greu accesibile, dormind în colibe mascate de crengi și pietre. Așa a reușit să scape. „Aveam vreo 14-15 ani și, mergând cu oile pe la Negrileasa (localitatea Vadu Negrilesei, în apropiere de Stulpicani, jud. Suceava, unde părintele Cleopa a stat ascuns, n.r.), am dat de bordeiul lui. Era săpat în pământ și avea o ușă din scoarță de brad bătrân, fâltău îi zicem noi. Părintele intra în bordei printr-un mal al pârâului. Am ­intrat și m-am uitat să văd ce e înăuntru: erau un ceaunaș, lumânări și niște cetină pe care dormea el”, povestește moș Toader.

Ani de zile, milițienii i-au căutat urma prin Munții Stâni­șoarei, însă oamenii l-au ascuns și l-au ocrotit. Odată, pe la Pahomia, un gospodar l-a pitit în ieslea boilor și nu l-au găsit. Altădată, la Doroteia, pe lângă Stulpicani, l-a ascuns un moș, Straton. „Tot moșul acesta și cu un pădurar i-au făcut bordeiul de la Negrileasa, unde pe urmă îi duceau de mâncare. Și un­cheșul meu îi ducea de mâncare acolo. Dar nu se ducea niciodată când ningea, când ploua, că lăsa urme și miliția era mereu în căutarea părintelui”, spune moș Toader.

„Era ca un învățător”

Cei doi prieteni, ajunși acum la vârsta în care-și pot povesti viețile, evocă portretul cuviosului cu multă emoție. Au primit cu bucurie vestea canonizării lui. Dar în inima lor, „Sfântul Cleopa” încă nu l-a înlocuit pe mai personalul „părintele Cleopa”. Este apelativul în care încap, deopotrivă, gândul că se cunosc de mult, dragoste, evlavie și recunoștința pentru turnura pe care viața lor a luat-o din momentul în care l-au întâlnit. În poveștile lor nu e nimic rece, nimic impersonal. „Părintele Cleopa” e de-al lor, un frate pe care l-au simțit mereu aproape, pentru care ar fi fost în stare să treacă nu doar munții, ci și prin foc.

„Când ne duceam la Sihăstria, părintele Cleopa - Dumnezeu să-i ajute!, că acuma e sfânt - ne aștepta în poartă. Ne făcea loc unde să dormim, ne ducea la coliba lui. Mie-mi spunea Todirică; îl știa pe uncheșul meu Petrea, cum v-am povestit. Eram mulți, peste 100, și intram cu «Hristos a înviat!» la el”, își amintește moș Toader și fața i se luminează.

„Vuia locul de la cântarea noastră. Și parcă-l văd pe părintele cum stătea în cerdac. I se iveau lacrimile la colțul ochilor. Așa de drag avea el de pelerini și de noi. Și-apoi, încet, încet, începea a vorbi. Și se adunau oamenii în jurul nostru și al lui și pornea să ne spună, erau momente de învă­țătură. Noi puneam întrebări, el ne răspundea. Nu era crispat, ci blând. Dar și când «tuna»!... Erau oameni care puneau fel de fel de întrebări. El nu răspundea îndată. Stătea, cugeta, ca să lea dea un răspuns după puterea fiecăruia de înțelegere. Ne simțeam pe lângă el ca niște școlari pe lângă Domnul Trandafir. Era ca un învățător. Când porneam înapoi spre casă, la fiecare dăruia câte ceva - câte o cruciuliță, câte o iconiță, ceva cât de mic”, completează și moșul Gică.

Pelerinaje peste munți, de la Mălini la Sihăstria

Ani la rând, pe vreme bună sau vreme rea, cu Toader Ște­fă­noaia și Gică Stoica în frunte, sătenii din Pâraie-Mălini au străbătut pe jos cărările munților, dormind pe la mănăstiri, mâncând ce-și luau de acasă în traistă sau în rucsac, pentru a ajunge, la 15 august, la duhovnicul lor, la Sihăstria. Porneau sâmbăta dis-de-dimineață, după ce părintele Gheorghe Brădățanu făcea o scurtă slujbă de binecuvântare, și se întorceau abia joi seara, în săptămâna următoare. Parcurgeau zeci de kilometri pe jos. Nu aveau cum să-i măsoare, dar nici nu-i interesa. Călătoria spre Sihăstria era o misiune personală, pe care și-o asumaseră și care îi împlinea sufletește.

„Prima dată cu moșul Saftiuc am mers, cum v-am povestit. Eu mergeam înainte, eram tânăr. Se vedeau toți munții, cât te uitai roată. O frumusețe! Am mers și cu 186 de oameni odată, într-un pelerinaj din acesta, numai pe jos. Apoi am mai fost 150, 120, 90, 60, până am rămas la un grup restrâns de 15 oameni. Căutam brazi de vreo 30-40 de ani, pentru că știam că încă 40 de ani rămân, vor rezista. Și iscăleam mult pe trunchi, să avem semne. Eu am noroc că și țin minte pe unde merg. Dacă trec odată pe undeva, chiar și noaptea, recunosc locul. Uneori eram uzi... Nu găseam pelerine, ca acuma. Umblam cu niște nailoane pe noi, ne prindea ploaia, era greu drumul, dar nimeni nu dădea înapoi”, spune Toader Ștefănoaia. „Era încă noapte bine când porneam și, când lua unul câte o trântă, ajungea rucsacul înaintea lui la vale. Zorii ne prindeau pe la Slătioara. Mergeam la lumina lunii. N-am văzut niciodată lupi. La cât eram de mulți, nu se apropiau sălbăticiunile. Ajungeam seara la Sihăstria”, adaugă și Gică Stoica.

Amintirile curg cu duiumul. Sunt multe, în ani în care acest pelerinaj i-a ajutat să treacă peste cenușiul vieții comuniste și să-și păstreze neștirbită credința. Din cotloane nebănuite ale memoriei ies la iveală chipuri de călugări și de maici care i-au omenit și i-au adăpostit. Ba chiar, adesea, oameni simpli, din satele prin care treceau, le-au oferit câte ceva bun. Pentru drumeț, un asemenea dar este neprețuit. „Odată, aveam o femeie însărcinată în grup. Și cum mergeam așa, a venit un miros înnebunitor de plăcinte. Femeia m-a rugat să cer de la gospodina casei o plăcintă. Îi era poftă. A ieșit doamna respectivă la poartă și a împărțit toate plăcintele pe care le scosese atunci din cuptor. Ce dar! Altădată, un om care cobora de pe deal cu caș și cu jântuit ni l-a împărțit la toți, n-a mai rămas cu nimic”, își aduce aminte moș Gică.

Prieteniile legate în aceste călătorii ziditoare, precum și gândul că ajung din nou la părintele lor, Cuviosul Cleopa, i-au ținut pe drum atâția ani. S-ar mai duce și acum pe jos până la Sihăstria, dar locurile nu mai sunt așa cum le știau. Pădurile s-au tăiat, altele, tinere, au crescut în loc, creând hățișuri de netrecut. Și puterile lor au slăbit. S-au împăcat cu gândul că vremea pelerinajelor de odinioară a trecut. Sunt mulțu­miți că au putut reedita acest drum ani de-a rândul, cunoscându-se unii pe alții, fiecare cu creșterile și scăderile lui, ca într-o veritabilă frăție a rugăciunii. Iar faptul că au fost contemporani cu părintele Cleopa, că s-au împăr­tășit din sfințenia lui încă de când trăia, le umple inimile de smerită bucurie. Un dar prețios din care se vor hrăni pentru tot restul vieții.