Prima parte a Canonului cel Mare la Catedrala Patriarhală

Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop‑vicar patriarhal, a săvârșit luni seara, 23 februarie, la Catedrala Patriarhală din București, slujba Pavecerniței celei Mari, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. În cadrul acestei slujbe, a fost citită prima parte a Canonului de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul, un reper al imnografiei ortodoxe în perioada Sfântului și Marelui Post.

La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a rostit un cuvânt de învățătură în care a subliniat caracterul pedagogic și profunzimea teologică a compoziției Sfântului Andrei Criteanul, rânduită să fie citită în această perioadă: „Deși și anul trecut am ascultat aceleași cuvinte ale Canonului cel Mare prin care Sfântul Andrei Criteanul ne atrage atenția că sfârșitul este aproape și că Judecătorul este la ușă, iată că Dumnezeu Cel Milostiv ne‑a învrednicit ca și anul acesta să trăim bucuriile sfinte ale acestei perioade a Sfântului și Marelui Post al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Canonul cel Mare este o operă liturgică și poetică de o mare sensibilitate și de o mare profunzime. Un text care ne conștientizează cu privire la starea noastră duhovnicească și ne încurajează să folosim această perioadă a Postului pentru ca prin pocăință și prin lacrimi, prin smerenie, prin rugăciune, să ne curățim sufletele după pilda păcătoșilor de altădată, care, venindu‑și în fire, conștientizând starea lor de cădere, s‑au îndreptat cu lacrimi de pocăință către Tatăl, asemenea fiului risipitor, fiind așteptați și îmbrățișați de către Acesta”.

Sfântul Andrei Criteanul rămâne în conștiința Bisericii „drept învățătorul preaslăvit al pocăinței”, cel care, prin Canonul cel Mare, nu a propus doar un simplu text liturgic, ci a deschis o fereastră a exemplului prin propria sa experiență de viață.

„Una din cântările compuse mai târziu și adăugate la slujba Sfântului Andrei Criteanul îl numește pe acesta «învățătorul cel preaslăvit al pocăinței». Opera sa principală, Canonul, este o adevărată școală a pocăinței. Sigur că la prima vedere Canonul acesta reprezintă dialogul dintre omul păcătos conștient de starea lui de cădere și propria lui conștiință. Sigur că la prima vedere Canonul acesta exprimă pocăința sinceră a autorului ei, Sfântul Andrei Criteanul, care l-a compus în vremea în care se afla încă la Constantinopol, după ce s‑au ținut lucrările Sinodului al VI‑lea Ecumenic, fie la sfârșitul vieții. Iată că din textul acesta vedem că această ipoteză, că acest canon a fost compus la bătrânețile sale, este cea mai plauzibilă. Se vede din mai multe tropare că Îi cere lui Dumnezeu ca măcar la bătrânețile sale să nu fie lăsat deșert în iad. De asemenea, afirmă că viața sa s‑a apropiat de sfârșit”, a subliniat Preasfințitul Părinte Varlaam.

În final, ierarhul, apelând la învățăturile Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria, a tălmăcit profunzimea darului lacrimilor, atât de des amintit în Canonul cel Mare: „Lacrimile de pocăință sunt lacrimi naturale, pentru că ele izvorăsc din ochii noștri. Dar, atunci când ele sunt atinse de focul și puterea Duhului Sfânt, se transformă într‑un dar ceresc: darul lacrimilor. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, vorbind despre lacrimi, le împarte în opt categorii. În primul rând, lacrimile care izvorăsc din ochii noștri din dragoste către Dumnezeu. Dacă cele dintâi sunt lacrimile fiilor către Tatăl ceresc, lacrimile din frica de Dumnezeu sunt cele care izvorăsc din teama ca nu cumva, ca slugi, să-L supărăm pe Stăpânul nostru Care este în ceruri. Urmează lacrimile care izvorăsc din iubire și milostivire față de semenii noștri care suferă, pentru că ele sunt rodul celei mai mari porunci din Lege. Urmează lacrimile care izvorăsc din frica de moarte și din gândul la chinurile iadului, pe care nu știm sigur dacă le putem evita din pricina insuficientei noastre pocăințe. Urmează lacrimile care izvorăsc în chip natural, lacrimile pe care le vărsăm pentru părinții noștri când suferă, pentru copiii noștri când sunt în necaz. Există și lacrimile care curg din dezmierdare, din plăcerile trupești, care sunt păcătoase. În cele din urmă sunt lacrimile pentru pagubele suferite, care nu au nici o dimensiune spirituală”.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române și de membri ai Grupului psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale.