Prima şedinţă sinodală a României Mari

Marea Unire din anul 1918 a însemnat împlinirea idealului naţional român, cele trei provincii istorice - Basarabia, Bucovina şi Transilvania - revenind în graniţele României Întregite. La organizarea Bisericii Ortodoxe Autocefale din România se adăugau aceste trei provincii, fiecare cu "vechile lor organizaţii eclesiastice particulariste", fiind nevoie ca ele să fie integrate într-un tot unitar.

Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului prezenta situaţia Bisericii României Mari astfel: "La vechea Biserică Ortodoxă Română, cu sediul primatului la Bucureşti, Biserică autocefală din 1885, s-au adăugat în 1918 încă trei Biserici româneşti, fiecare bazată pe altfel de principii de organizare. Biserica din Transilvania şi Banat se conducea după Statutul Organic şagunian, potrivit căruia laicii aveau o largă participare la administrarea treburilor bisericeşti, ceea ce nu se întâmpla în Vechiul Regat, unde totul era administrat numai de clerici. În celelalte două Biserici, în Bucovina şi în Basarabia, conduse de câte un mitropolit, unul cu oarecare independenţă, altul dependent de un Sinod străin, rolul laicilor era de asemenea redus la minimum". Cum Sfântul Sinod de la Bucureşti se conducea după Legea Organică din anul 1872, apărea nevoia unei organizări unitare, care să întregească şi Biserica Ortodoxă Română. Transilvania, "parte integrantă a Bisericii româneşti din statul român întregit" La 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania s-a reunit la Sibiu sub preşedinţia episcopului ortodox român al Aradului, Ioan I. Papp, care preluase funcţia de locţiitor de mitropolit în urma Marii Uniri. În cadrul şedinţelor, părinţii sinodali şi-au exprimat bucuria că Biserica Ortodoxă Română de Ardeal, Banat şi părţile româneşti din Ungaria "reînnoieşte vechile sale legături de unitate cu Mitropolia Ungrovlahiei, dorind a forma parte integrantă a Bisericii mame din România unită cu Basarabia şi cu Bucovina". Totodată, rugau ca ierarhii Sfântului Sinod din Bucureşti să primească în rândul lor pe membrii Sinodului episcopesc de la Sibiu. Conştienţi că în România funcţionau patru Biserici cu tot atâtea organizări, ierarhii ardeleni propuneau: "Sinodul nostru constată necesitatea de a se uniformiza organizaţiunea Bisericii din întreaga ţară, introducându-se o autonomie perfecţionată pe baza experienţelor, ce le avem noi după o practică de cincizeci de ani ai vieţii bisericeşti-constituţionale, având a se admite şi mireni în corporaţiunile bisericeşti de natură administrativă, culturală, financiară, umanitară, socială şi electorală şi susţinându-se drepturile ierarhice ale preoţilor şi episcopilor, respectiv ale Sinodului episcopesc, ca supremă autoritate conducătoare a Bisericii". "Statutul Organic" al mitropolitului Andrei Şaguna rămânea valabil pentru Biserica din Transilvania, însă cu conştiinţa de "parte integrantă a Bisericii româneşti din statul român întregit". Unificarea ierarhică şi canonică a Bisericilor Ortodoxe din România Mitropolitul Pimen al Moldovei, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod, a convocat la Mănăstirea Sinaia, între 12 şi 25 iunie 1919, reprezentanţi ai elitei Bisericii Ortodoxe Române din toate provinciile. Scopul întâlnirii era de a se "consfătui asupra unirii într-o Biserică unitară a singuraticelor biserici provinciale şi asupra introducerii în întreaga Românie Mare a unei organizări bisericeşti autonome, pe baze constituţionale". Pr. prof. dr. Niculae Şerbănescu enumeră pe cei ce au răspuns la această convocare: "Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, arhiepiscopul Nicodim al Chişinăului şi Hotinului, arhiereul Vartolomei Băcăoanul, raportor al Comisiei Sfântului Sinod, dr. Ştefan Saghin, decanul facultăţii de teologie din Cernăuţi, dr. Constantin Angelescu, ministrul de Culte, Vasile Goldiş, ministrul Ion Inculeţ, dr. Valeriu Branişte, protopopul Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, profesorii universitari de teologie: dr. Valeriu Şesan, dr. D. Boroianu şi Ec. C. Nazarie, C. Dobrescu, Administratorul Casei Bisericii, Ec. D. Georgescu, profesor în Bucureşti şi arhim. Dionisie, stareţul mănăstirii Sinaia". Aceştia au convenit, în primul rând, "să se decreteze unificarea ierarhică şi canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame şi anume să se înceapă această lucrare cu forul suprem de conducere bisericească, Sfântul Sinod". Pentru viitoarea şedinţă a Sfântului Sinod, propuneau să fie convocaţi, "ca membri de drept istoric şi canonic ai acestei înalte corporaţiuni, toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din provinciile României întregite". Din nou, se recomanda lucrarea încă neegalată a mitropolitului Andrei Şaguna: "În lucrarea de organizare bisericească, pe baze canonice şi autonome, din punct de vedere reprezentativ, administrativ, legislativ şi judecătoresc, se ia ca punct de plecare pentru dezbateri Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania". O singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română Rezultatele acestor consfătuiri locale s-au concretizat prin convocarea tuturor ierarhilor români din provinciile României Întregite la şedinţa extraordinară a Sfântului Sinod din 30 decembrie 1919. Propunerea ca "Unirea naţiunii române să se extindă şi asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti aşa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite" s-a primit "în unanimitate şi cu entuziasm", devenind "hotărâre a Sfântului Sinod". Congresul Naţional Bisericesc al românilor ortodocşi din Mitropolia Ardealului, în şedinţa din 12 februarie 1920, declara: "Mitropolia românilor ortodocşi din Transilvania şi fosta Ungarie se uneşte pentru vecie cu Biserica vechiului regat, a Basarabiei şi Bucovinei, alcătuind o singură Biserică ortodoxă română autocefală, însă aşa ca până la crearea unei organizaţii bisericeşti unitare, Biserica din provincia noastră mitropolitană îşi susţine în întregime actuala sa organizaţie autonomă, călăuzită de conştiinţa că principiile depuse în Statutul nostru organic trebuie să servească drept temelie la viitoarea organizaţie unitară a Bisericii Ortodoxe din România Întregită". Totodată, propuneau constituirea unei comisii care să lucreze la "proiectul de lege fundamentală a organizaţiei unitare". Discuţiile pentru această "Lege de organizare a Bisericii Ortodoxe Române" s-au dovedit a fi anevoioase, întinzându-se pe o durată de câţiva ani.