Prin ochii lui Ionel Simota

Născut la Frenciugi (județul Iași) în 1971, Ionel Simota debutează în anul 1995 cu volumul de versuri „Dialog în cer”, unde ne invită să luăm parte la spectacolul complex al lumii, în care temele de viață se succed în ritmul ales de poet, teme care vor deveni recurente în opera lui de mai târziu, fie că vorbim de sensul vieții și al morții, fie de relația cu Dumnezeu sau cu semenii.

Noul său volum, „Pietrele care nu tac” (Editura Eurocarpatica, 2024), se înscrie în acest registru „meditativ nostalgic”, cum l-a definit Iulian Cătălui într-o cronică recentă, amintind de caracterul profund religios cu accente apocaliptice, de relația imanent-transcen­dent care face și din acest volum de versuri unul de reflecție filosofico-teologică, în măsura în care tema „marii treceri” provoacă un anumit reflex față de propriul sine.

Cred că Harold Bloom avea dreptate când spunea că poezia nu poate fi citită doar ca poezie pentru că este mai întâi un document social și uneori o încercare de a învinge filosofia.

Ionel Simota renunță în volumul de față la dimensiunea socială a versului, transfigurează cuvintele spre Cuvânt, temele sale devenind mai grave între un „deja și nu încă”, într-o așteptare eshatologică a timpului. Astfel, poezia lui de-acum devine o formă de spovedanie cu accente mistice, care transfigurează Creația, în care eul poetic se suprapune eului biografic, iar toate melancoliile vieții își găsesc drum spre o altă formă de ființare în preajma Domnului.

O temă de care ne face atenți Cosmin Perța în „Studii despre poezie și moarte” este prezentă și în poezia lui Simota, anume, limita dintre minimalism vs maximalism, minimalismul ocupându-se cu trăirile imediate ale ființei, oarecum lipsite de substanță, iar maximalismul ocupându-se de temele mari, care ne constituie ca ființă, gândire și atitudine. Decorul poeziilor lui Ionel Simota din acest volum este maximalist pentru că proiectează eul biografic în așteptarea unui eu eshatologic, în care Creația este luată drept aliat, ea însăși transfigurându-se prin ochii poetului: „Am fost fericit/ Ca un tril de pasăre/ În sânul lui Dumnezeu/ Ca o desfătare de prunc/ În surâsul propriului eu/.../ Am fost fericit până dincolo de lumina,/ Care dimineața,/ Ca un copil scâncea” (Am fost fericit). Sau „Insomniaci mesteceni mă cheamă/ În nervul ce abia a înviat” (Insomniaci).

Titlul volumului are conotație biblică, făcând aluzie la cuvintele lui Iisus, „Vă spun că dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19, 40), rostite la poalele Muntelui Măslinilor când fariseii Îl apostrofau pe Domnul pentru că era aclamat de popor înainte de a intra în Ierusalim. O temă, în definitiv, modernă, pentru că toți cei dispuși să-L mărturisească sunt apostrofați de o societate ce-și neagă apartenența creștină în cele mai diverse forme. Mântuitorul le atrage atenția că, dacă ucenicii nu sunt în stare să mărturisească, pietrele vor vorbi în locul lor.

Pe acest fir al mărturisirii se angajează volumul de versuri al lui Ionel Simota. Autorul se vrea un tămăduitor-mărturisitor care deschide ochii orbiți de neputința vederii Cuvântului, aș putea spune că se substituie divinității ca un posibil Crist menit să salveze o lume detașată de spiritual: „Sufletul meu e pentru tămăduirea orbirii,/ Pentru vindecarea celor ce pot să vadă/ Mai presus de cruce/ Și pentru cei ce se roagă./ Carnea mea/ E înainte mergătoare a ta./ Lumina din sânge îmi este/ Despre răstignire, Sacră și repetabilă Vestire./ Eu sunt cel ce sunt,/ Punte între cer și pământ. (…) Astăzi crucii mă dăruiesc/ Și întru murirea păcatului zămislesc” (Poem despre vinerea mare).

Cartea devine o meditație asupra memoriei ascunse a vieții, în diferite locuri, sub diferite chipuri antropomorfizate, racordate la „marea trecere” spre Lumină. Poetul este dirijorul unei lumi ce bate la porțile cerului (diferit de volumul de debut „Dialog în cer”).

Accesibilitatea acelei lumi este rezultatul unui efort ascetic, al unui proces de cunoaștere interioară, un fel de „exerciții spirituale” în duhul lui Ignațiu de Loyola, etape pe care poetul le parcurge cu tenacitatea unei discipline monahale: „Fac liniște-n mine,/ Mă împac cu fiecare picătură de sânge/ Și candele îmi fac din plâns,/ Și din suspine,/ Îmi sfârtec noaptea visele rele,/ Îmi ucid păcatul/ Ca pe propriul copil,/ Îmi lovesc cu bocancii inima/ Ca un soldat infantil,/ Îl smulg pe cel în care eu locuiesc,/ Sub povara păcatului meu/ Umerii îmi trosnesc,/ Îmi bat sufletul în cuie, îl răstignesc./ Și mă căiesc, Doamne, mă căiesc...”

Doar într-o asemenea ipostază a curățirii interioare poetul poate spera la mântuire, la „Trecerea dinspre durere către extaz” (Îngerii mi-au zis), iar dorința de a depăși mundanul se realizează aici printr-o rugăciune nemijlocită: „Deschide, Doamne, astăzi cerul/ Precum întâia dată,/ Ca pe un ochi de Fecioară,/ De Preacurată,/ Și dă drumul stelelor/ Cele sfinte lumini de apoi,/ Acum sau poate mai târziu/ Vom învăța despre Naștere/ Și despre sfințirea din noi./ Dă drumul, Doamne, acum nemurind/ La întruparea colindului întru colind” (Slobod colind). Rugăciunea devine colind, o stare permanentă care amintește despre „sfințirea din noi” ca sens al „sfintei lumini de apoi”, prezentă odată cu nașterea noastră prin botez.

Poezia lui Ionel Simota evocă în acest volum realități puțin obișnuite cu iz eshatologic, ce transpun cititorul în realitatea poetică a lumii de dincolo de zare, ce integrează și „trunchiul culturii populare”, parcă eliberându-ne de imaginar. Vrea să ne asigure poetul că „Nu intri după moarte în Împărăția în care nu ai trăit încă de pe pământ” (Cuviosul Arsenie de la Prislop).

S-a spus despre poezia lui Simota că este de factură păunesciană printr-o anumită rezonanță retorică, apropiindu-se de alți doi moderniști Ana Blandiana și Nichita Stănescu (Adrian Lesenciuc). Cred că volumul de față e mai aproape de Nichita. Într-un fel, poetul scrie aproape vorbind, devine personajul propriului său spectacol. La poetul Adrian Munteanu am mai întâlnit această declamare poetică ce poate transfigura auditoriul. Și la Ionel Simota vocea devine organ al scrierii. Caligrafia lui este rostirea, în care versul parcă se întrupează.

Prin ochii lui Simota poezia se constituie în „împărăție a imaginației celei mai libere” care proiectează eul poetic într-un eu eshatologic care a exersat experiența sacrului.

Pare că Adrian Lesenciuc avea dreptate când spunea că poezia lui Ionel Simota „tinde spre poezia perpetuă”. Eu aș adăuga că se va împlini mai ales cumulativ și concentric.