Privind înapoi cu tristețe

Un articol de: Ana Dobre - 30 August 2023

E atâta tristețe în cartea lui Ștefan Scripcariu, Zăpezile copilăriei1, tris­te­țe, nu nostalgie, căci nostalgia presupune o jale, un alean al trecerii, un dor pentru vremurile de altădată imposibil de întors, încât gândul alunecă spre copilăriile dramatice evocate de un Edmondo de Amicis sau de Charles Dickens. Și copilul de altădată ficționalizat de Ștefan Scripcariu este un Cuore, mai mult decât un Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, deși copilăria se desfășoară în același spațiu mitizat al Moldovei.

Chiar titlul ales, înrămat în metafora Zăpezile copilăriei, vine cu un plus de glacialitate, care ține de memoria recuperatoare între limitele rațiunii, o rațiune care își interzice orice ispită de edulcorare a realului evenimentelor reținute în cămările sufletului. Singura duioșie pe care și-o permite naratorul este duioșia față de mama sa, văzută în aura iubirii filiale. Lumina în­soțește aceste zăpezi, ninsoarea este un motiv recurent și redundant, sugestie a speranței intuitive privind frumusețea lumii și a oamenilor. Starea eului care povestește e conținută în acest motto: „Mă-ntristează totul,/ iernile în spic.../ Din copilărie/ n-a rămas nimic”.

Pe acest fundal hibernal, dublu conotat - ca falsh-uri ale unui real perceput în concretețea lui, cu fastul sărbătorilor de iarnă, dar, mai ales, ca fotograme esențiale ale unei stări de spirit, sunt rememorate secvențe disparate dintr-un timp sacralizat, cel al Crăciunului. Strălucirea pe care o aduce în/peste lume Nașterea Mântuitorului reușește să contracareze realul dramatic al copilului, forțat de un tată alcoolic, vagant, care apare acasă doar în aceste împrejurări, să fugă, împreună cu mama, pentru a se salva de agresivitatea celui care ar fi trebuit, conform cutumei tradiționale a comunității țărănești, să le asigure protecție și siguranță.

Universul copilăriei are dimensiunea unui cronotop, un spațiu asociat unui timp dramatic pe care naratorul îl evocă din perspectiva clipei care a trecut. Punerea sub specie aeternas, necesară contemplației, nu reușește să edulcoreze rănile copilăriei. Iar ninsoarea care cade în aceste proze și în poezie învăluie peisajul natural și pe cel sufletesc și produce asupra celui ce rememorează un efect de catharsis. Scriind, el se eliberează de umbre, le îndepărtează și lasă lumina sufletului să plutească peste tot. Este revanșa lui față de un timp pe care nu-l poate nici îndrepta, nici întoarce, nici modifica. E înțelepciunea de a accepta ceea ce nu poți schimba, nu resemnare. Gândul lui Gabriel Garcia Marquez din A trăi pentru a-ți povesti viața se aplică parțial rememorărilor lui Ștefan Scripcariu: retrăirea înseamnă, deopotrivă, anamneză și recuperare, nu atât în sensul ficționalizării, cât al purificării de un rău existențial, care, povestit, poate fi stăpânit și, astfel, exorcizat.

În cele două secțiuni: Zăpezile copilăriei, care conține nouă proze memorialistice, și Ninge peste sat, conținând „poemele copilăriei”, risipite într-o suită de poezii care reiau liric impresii, stări, trăiri, rememorate epic în prima parte, Ștefan Scripcariu schimbă registrele stilistice, dar păstrează același sentiment, același ritm al rememorării, alegând clipe, momente care să-i îngăduie recuperarea acelui timp pierdut care conține, totuși, aurorele sale care strălucesc în memoria afectivă și cărora le dă drept de ființare în cuvânt.

Fotogramele esențiale care surprind imagini mișcate de gândul recuperator, imagini ale copilului și mamei sale, includ un cronotop real, obiectiv - satul de dinainte de 1989, ca realitate socio-etnografică, și satul ca realitate subiectivă, așa cum l-a văzut și cum s-a fixat în memoria creatoare de mit. Doar că mitizarea lui Ștefan Scripcariu, cu luminile și umbrele sale, include o dimensiune dramatică, depășită de autor prin puterea interioară de a înfrunta obstacolele și de a transforma o viață, cu vitregiile ei, în destin.

Când povestește liric un vis: „A căzut o stea,/ am văzut-o la geam/ când stăteam lângă sobă/ și citeam.// Steaua/ peste pădure s-a stins,/ era noapte afară/ și satul, alb și nins”, Ștefan Scripcariu reușește să suprapună dimensiunile temporale, să le identifice pe fiecare în virtualitatea manifestărilor și să afirme, în concretul identificării lor, propria disponibilitate ca deschidere spre lume, o fereastră deschisă speranței: „Acum,/ cerul de stele e plin,/ am dat perdeaua-ntr-o parte/ și le-am privit puțin”.

Iarna este anotimpul dominant al acestor rememorări în ritmuri epice în prozele Cu clopoțelul, Felia de portocală, Un colind neobișnuit, Cioara. O amintire, Cojocelul înflorat, Primul meu Crăciun, Cartea copilăriei mele, Brazii de Crăciun și Povestiri din dicționar, și lirice în suita de poezii din Ninge peste sat. Închiderea se face simbolic, printr-un peisaj primăvăratic, în Miros de primăvară: „Dacă frigul s-a înmuiat,/ streșinile au început să picure/ și prin fața ferestrei cădea/ câte un țurțure. (...)// Abia așteptam/ să ies din clasă afară./ De-acum, zăpada se topește/ și miroase a primăvară!// Știu un loc în pădure/ unde cresc ghiocei,/ am să mă duc să-i privesc/ și am să mă bucur de ei”. Bucla tristeții se închide, eul care rememorează și pune în poveste o situație existențială își acordă ca pe un dar dreptul inalienabil de a se bucura de frumusețe, chiar fragilă, așa cum este frumusețea tandră a ghioceilor.

 

Ștefan Scripcariu, Zăpezile copilăriei, Prefață de Daniela Șontică, Editura Papirus Media, Roman, 2023.