Proclamarea locală a canonizării Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iași

Solemnitatea proclamării locale a canonizării Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iași va avea loc la Catedrala Mitropolitană din Iaşi duminică, 17 mai 2026, la finalul Sfintei Liturghii. Cu o zi înainte, sâmbătă, 16 mai 2026, începând cu ora 16:00, va fi săvârşită slujba de priveghere, informează Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iașilor.

***

Reamintim că, la începutul acestui an, 6 februarie 2026, a avut loc la Patriarhia Română solemnitatea proclamării generale a canonizării celor 16 femei românce cu viață sfântă, canonizare aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 1 iulie 2025.

Între cele 16 sfinte femei se numără și șase sfinte propuse spre canonizare de Arhiepiscopia Iașilor, după cum urmează:

‑ Schimonahia Mavra de pe Muntele Ceahlău (sec. XVII‑XVIII), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău și cu cinstire în data de 4 mai;

‑ Blandina Gobjilă (1906‑1971), învățătoare, 15 ani deportată în Siberia, cu titulatura de Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași și cu cinstire în data de 24 mai;

‑ Olimpiada Tănase (1880‑1967), mama Cuviosului Petroniu de la Prodromu, cu titulatura de Sfânta Olimpiada din Fărcașa și cu cinstire în data de 4 iulie;

‑ Schimonahia Nazaria, prima stareță a Mănăstirii Văratec (1697‑1814), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Nazaria de la Văratec și cu cinstire în data de 17 august;

‑ Schimonahia Olimpiada, ctitora Mănăstirii Văratec (1757‑1842), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Olimpiada de la Văratec și cu cinstire în data de 17 august;

‑ Monahia Elisabeta (Safta) Brâncoveanu (1776‑1857), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu și cu cinstire în data de 17 august.

În data de 4 mai a avut loc, la Mănăstirea Durău din judeţul Neamţ, proclamarea locală a canonizării Sfintei Cuvioase Mavra de pe Ceahlău. Următoarele trei astfel de evenimente vor avea loc după următorul program:

17 mai - Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași (la Catedrala Mitropolitană din Iaşi);

4 iulie - Sfânta Olimpiada de la Fărcașa (în Parohia Fărcașa, jud. Neamț);

16 august - Sfintele Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu de la Văratec (la Mănăstirea Văratec, jud. Neamț).

***

Viaţa Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iași

Blondina Gobjilă, cunoscută îndeobște ca „mama Blandina”, s‑a născut la 24 februarie 1906 în satul Grușenți‑Chelmești din Basarabia, într‑o familie de preot. Tatăl se numea Zaharia Popovici, iar mama Serafima. Aceștia mai aveau două fete și un băiat, Blandina fiind cea mai mică dintre toți. Numele îi vine de la Sfânta Muceniță Blandina, care a trăit în secolul al II‑lea, în zona Lyonului de astăzi, și a fost martirizată în anul 177 în timpul persecuțiilor lui Marcus Aurelius (161‑180). Semnificația numelui, care provine de la latinescul blandus, -a, -um, însemnând „blând, mângâietor, plăcut, fermecător, îmbietor”, descrie foarte bine caracterul pe care ea l‑a avut, cât și modul în care a relaționat cu oamenii de‑a lungul vieții sale, indiferent de dificultățile întâmpinate.

A primit o educație aleasă, atât morală, cât și intelectuală. Familia de preot în care s‑a născut i‑a influențat profund educația și personalitatea. Credința, evlavia, dragostea pentru sfintele slujbe, respectul față de aproapele și jertfelnicia sunt virtuți pe care le‑a lucrat din fragedă pruncie, până la sfârșitul vieții. De la vârsta de 6 ani participa zilnic la slujbele săvârșite de tatăl ei, citea la strană, cunoștea rânduielile sfintelor slujbe, când era nevoie îl înlocuia pe cântăreț, iar Sfânta Liturghie o cunoștea pe dinafară. Ea a urmat școala generală și gimnaziul, ajungând profesoară pentru clasele I‑VII.

La 27 august 1926, se căsătorește cu Gheorghe Gobjilă, inginer agronom, fiu de preot, cu care a avut un singur fiu, Vladislav‑Slavcic. Din acest moment, viața mamei Blandina ar putea fi împărțită în trei etape de câte 15 ani: 1926‑1941 sunt ani petrecuți în tihnă și fericire în familie, alături de soț și de băiatul lor; 1941‑1956 este perioada în care a fost deportată în Siberia; din 1956 până în 1971, când trece la Domnul, își trăiește anii de libertate la Iași, la Catedrala Mitropolitană, lângă Sfânta Cuvioasă Parascheva.

Despre prima etapă de 15 ani nu avem foarte multe detalii, punctul culminant al acesteia fiind începutul anului 1941 când, după ce Basarabia a fost anexată URSS, a început o prigoană a regimului împotriva intelectualilor și a familiilor înstărite: în data de 5 mai 1941, soțul a fost arestat, iar în data de 21 iunie, Blandina a fost și ea arestată - principala vină fiind aceea că ar fi vrut să fugă în România, fiind considerată dușman al poporului. În drumul spre Siberia, a fost închisă o perioadă în Kazan, într‑o închisoare amenajată în chiar biserica Maicii Domnului din Kazan, transformată astfel în temniță de comuniști. Aici, mama Blandina, urmând învățăturii Mântuitorului Hristos, împreună cu verișoara ei s‑au oferit să ducă „parasa” afară și să fie astfel slujitori fraților aflați în suferință

Fiind încă în închisoarea din Kazan, într‑o noapte a visat că la gemulețul mic al celulei a apărut Mântuitorul cu coroana de spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Din cap, în jurul coroanei, şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga, a durere, şi atunci curgea sângele mai mult. Ea a vrut să meargă să‑I şteargă rănile, să‑I oprească sângele, iar Iisus i‑a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat!?” Prin acest vis, mărturisește mama Blandina, Iisus i‑a dat linişte, putere, pace şi o mângâiere de nedescris. Acest vis a urmărit‑o toţi anii de închisoare şi în Siberia, şi toată viaţa.

Tot în închisoarea de la Kazan ajunsese și soțul ei cu care, în mod minunat, a reușit să comunice printr‑o spărtură în perete. Aici, el era supus unor anchete extrem de brutale, primind lovituri de bocanc în stomac și alte lovituri de o violență crudă. Din ultimele cuvinte pe care le‑a adresat acesta mamei Blandina, reiese modul în care ei au trăit până atunci - cu frică de Dumnezeu și grijă pentru o viețuire morală: „Te rog foarte mult, dacă Dumnezeu îţi ajută să te eliberezi, transmite‑i copilului nostru dragostea mea, să‑i spui că eu, murind nevinovat în chinuri grele, îl rog să fie om de omenie şi cinstit întotdeauna”.

A urmat și cercetarea mamei Blandina. Gândul cu care ea a mers înaintea anchetatorilor a fost acesta: „Şi vă vor duce înaintea dregătorilor să vă judece, nu vă temeţi ce veţi grăi, căci Duhul Sfânt va vorbi pentru voi...” (cf. Luca 12, 11‑12). Și‑a făcut semnul Sfintei Cruci și a zis în sinea sa: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau viaţa mea” (cf. Luca 23, 46; Faptele Apostolilor 7, 59; Psalmul 30, 5).

De la închisoarea din Kazan a fost mutată la Sfiaj, unde era o clădire a mănăstirii de acolo transformată în temniță. Condițiile fiind dintre cele mai grele, ea s‑a îmbolnăvit, tot corpul fiindu‑i acoperit cu răni. Aflându‑se în această stare, nu și‑a pierdut credința, ci se încredința că „toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Din moarte face viață și invers”. Din cauza lipsurilor și a condițiilor grele, a slăbit de la 96 de kilograme la doar 45. Bolnavă fiind, a primit ajutorul lui Dumnezeu prin mâna unei doctorițe care a tratat‑o și care i‑a propus să lucreze în spital și să se îngrijească, la rându‑i, de cei invalizi. Aici l‑a întâlnit pe episcopul catolic de Ismail, Ioan Hondru, de care s‑a îngrijit cu multă dragoste, oferindu‑i alinare în ultimele sale zile de viață. De la el a luat și ea putere pe mai departe, s‑a întărit duhovnicește, ca să poată duce greutățile cu răbdare și mulțumire, văzând că acesta a mulțumit lui Dumnezeu pentru toate și a încurajat‑o, înainte să treacă la Domnul, rugând‑o să îl pomenească în rugăciunile ei. Acest fapt arată că ea, deși era neputincioasă, nu a încetat să se roage, chiar dacă de multe ori simțea deznădejdea. În calitate de spălătoreasă la spital, a reușit să se refacă, spune ea, „atât trupește, cât și sufletește”, întărindu‑se în credință, lăsând la o parte deznădejdea și sporind în credința că Dumnezeu o va ajuta să treacă peste anii de temniță.

Întrucât s‑a dovedit a fi o femeie conștiincioasă și cinstită, a fost numită administrator al bucătăriei. După doi ani, a fost mutată în închisoarea din localitatea Orlovo Rozovo. Aici a fost pusă să lucreze la câmp, dar întrucât nu reușea să țină ritmul cu ceilalți deținuți, șeful lagărului, „un om cu fața blândă și frumoasă, și cu inima bună”, a numit‑o bucătăreasă de noapte. Aflată într‑o situație dificilă, spune ea, „lucram şi, din când în când, mergeam la cabina bucătarilor, cădeam în genunchi şi ceream ajutorul Maicii Domnului”.

Într‑o zi, la închisoarea „Orlovo Rozovo” au fost aduse 200 de călugărițe de la Mănăstirea Sfântului Ioan de Kronstadt, condamnate pentru propaganda religioasă. De la ele, mama Blandina nădăjduia că va lua mult sprijin moral, duhovnicesc: „În timpul meselor, căutam să fiu împreună cu maicile, căci ele petreceau odihna de după masă în rugăciuni şi cântări duhovniceşti. Cu ele rosteam Acatistul Maicii Domnului, al Mântuitorului şi al Sfântului Ierarh Nicolae, şi de la ele le‑am învăţat pe de rost, că ele le ştiau pe dinafară. De multe ori participau, seara, la slujbe lungi, făceau seara, cu preoţii, slujbe lungi, la care veneau deţinuţii din alte lagăre, şi erau rugăciuni mai sincere decât în biserici, căci toţi ascultătorii plângeau în hohote. Se găseau unii din sectorişti de reclamau şefului aceste întruniri religioase şi el le spunea: «Lăsaţi‑i în pace, căci atâta au şi ei!»” Când avea puțin timp liber, îl petrecea cu maicile în cântări și rugăciuni.

După multă vreme, a primit vestea că soțul ei a murit de foame în 27 mai 1943. Această veste a făcut‑o să își dorească și mai mult moartea, fericindu‑l pe soț că a scăpat de chinuri și că s‑a săvârșit ca un mucenic. Odată cu această veste, a hotărât să nu se mai căsătorească niciodată, ceea ce a și împlinit.

Pentru că a săvârșit sarcinile primite cu multă atenție și conștiinciozitate, a fost rânduită într‑o altă slujbă, aparent mai ușoară, aceea de a lucra într‑o fabrică de unt. Dar în lagăr nu poate fi nimic ușor... Avea de procesat singură aproximativ 3.500 de litri de lapte pe zi, cu un program care începea la 3:00 dimineața și se termina la 12:00 noaptea. Acest lucru a epuizat‑o, încât s‑a îmbolnăvit din nou. După ce și‑a revenit, a fost rânduită să conducă un depozit de alimente. Deși erau mari lipsuri acolo și inițial a refuzat, la îndemnul maicilor închise acolo a primit această ascultare, rugându‑se neîncetat. Spunea: „Maica Domnului, fii cu mine!” Iar ajutorul l‑a și primit.

În curtea depozitului se afla și o creșă. O maică din cele închise acolo i‑a propus să boteze copiii, căci așa se cuvine. Și când cea care îi supraveghea nu era acolo, ele au botezat aproximativ 35 de copii cu vârsta de până la 1 an, spunând Crezul, scufundând copilul în apă de trei ori și rostind formula de botez.

La 21 iunie 1949 a fost eliberată, după opt ani de chinuri grele. Cu toate acestea, nu i s‑a permis să meargă unde dorește, ci a fost dusă, împreună cu alți deținuți eliberați, în Novosibirsk. Aceasta pe motiv că, deși sunt liberi, ei rămân dușmanii poporului. De aceea, guvernul a decis să îi trimită într‑o altă parte a Siberiei, să muncească la colectiv. Au ajuns în Camașova. Duminica și în sărbătorile mari, împreună cu o familie de ruși cu care se împrietenise, mergeau la biserică, undeva la aproximativ 40 de kilometri distanță.

Viața era foarte grea aici. A avut de suferit multe nedreptăți. Pe lângă faptul că era închisă pe nedrept a doua oară, fără să fie judecată de această dată, era fără speranțe de mai bine și fără vreo nădejde că se va mai putea întoarce acasă, căci semnase un document prin care își asuma de „bunăvoie” să rămână în Siberia până la moarte.

În acest peisaj sumbru, a primit vestea că mama ei dorește să vină în Siberia și să locuiască cu ea. Această veste i‑a dat speranță, dar a și îngrijorat‑o, întrucât condițiile erau deosebit de grele acolo. Împreună, mamă și fiică, au reușit să se gospodărească, cumpărând cu banii aduși de mama o casă, o vacă și păsări. În micuța lor casă au primit un preot care era și el acolo cu domiciliu forțat și care le‑a ajutat în treburile gospodărești. După aproximativ cinci ani, mama Blandinei a trecut la Domnul, la 22 februarie 1955. Pierderea mamei a destabilizat‑o puternic. A primit apoi și o telegramă care îi aducea vestea morții unei mătuși din Petigorsk, care o mai ajuta. Odată cu această veste a primit și o scrisoare cu o fotografie în care apărea fiul ei. Acesta o ruga să confirme că este în viață, pentru a demara procedurile de repatriere în România. Acest moment i‑a redat dorința de a trăi, a scos‑o din întunericul în care se afunda și a renăscut speranța că se va întoarce în România. Astfel, s‑a împlinit cuvântul mamei ei care îi spusese că se va întoarce în România și că nu va rămâne singură, ci Maica Domnului o va avea mereu în grijă. La 11 iunie 1956, a primit un bilet în care scria: „Prin prezenta, se pune în libertate cetăţeanca Gobjilă Blandina, având voie să plece unde vrea”. În drum spre țară, s‑a oprit la Novosibirsk, s‑a închinat în catedrala orașului, a participat la slujba din sâmbăta Rusaliilor, și‑a umplut sufletul de bucurie și de nădejdea că Dumnezeu este cu ea peste tot și întotdeauna, rugându‑se cu lacrimi de recunoștință. A mai rămas acolo încă două zile, a participat la sfintele slujbe și s‑a rugat să ajungă cu bine în patria sa.

După o călătorie lungă și obositoare, a ajuns la Chișinău, iar după ce s‑a odihnit, a mers la biserică, spre a‑I mulțumi lui Dumnezeu pentru această binecuvântare, rămânând acolo jumătate de zi. A venit în satul Chișla, până când a primit permisiunea de a veni în România. În duminici și sărbători, mergea la biserică și ajuta la strană, apoi preotul o invita la masă, drept recompensă.

La 15 ianuarie 1957, a primit pașaportul românesc și a pornit spre București, unde o aștepta fiul ei, Vladislav. Nu după multă vreme s‑au mutat la Iași, deoarece fiul ei a trebuit să lucreze aici, și au locuit împreună. Mama Blandina mergea zilnic la Sfânta Cuvioasă Parascheva la Mitropolie, avându‑le ca ocrotitoare și ajutătoare pe Maica Domnului și Sfânta Parascheva. A stat împreună cu băiatul ei și nora sa timp de un an, căci, într‑una dintre zile, nora care era atee și nu suporta faptul că mama Blandina păstra obiceiurile Bisericii, s‑a sfătuit cu fiul ei și au pus‑o să aleagă, oferindu‑i un răgaz de trei zile: „Ori Dumnezeul tău, ori noi!”

La această propunere păgânească, mama Blandina le‑a răspuns pe loc: „Voi mie să nu‑mi daţi trei zile ca să‑L aleg pe Dumnezeu. Eu pe Dumnezeu Îl am întotdeauna. Eu de orice mă lepăd, dar de Dumnezeu nu mă lepăd! Nu trebuie să mă gândesc trei zile, vă spun acum: dacă nu se poate să fiu şi cu Dumnezeu şi cu voi, atunci Îl aleg pe Dumnezeu”.

Aceste cuvinte arată dragostea și credința sa față de Dumnezeu, căci nu a stat pe gânduri, ci L‑a ales pe Dumnezeu, refuzând, asemenea Mântuitorului, ispita demonică de a se închina vrăjmașului și de a Se lepăda de El, pentru a fi alături de fiu și de noră. Fiul ei, Vladislav, i‑a spus că trebuie să se despartă, zicându‑i: „Du‑te unde vrei!” Se temea el că, din cauza mamei, își vor pierde pâinea, el și soția fiind ingineri.

Cu această mare povară a mers la Sfânta Mitropolie și, cu lacrimi amare, s‑a rugat la Maica Domnului și la Sfânta Parascheva să nu o lase și să o ajute în această durere imensă a ei. După puțină vreme, a primit o scrisoare de la un unchi al ei din Arad, care o ruga insistent să meargă la ei. Ea a mers la Mitropolie și a mulțumit Domnului, Maicii Sale și Sfintei Parascheva pentru această minune și, luând binecuvântare, a plecat la drum. Aflată la Arad și trebuind să facă mai multe munci grele, a avut un vis în care Sfânta Parascheva i‑a zis: „Nu te îngrijora, eu voi fi cu tine!”, și așa a fost, căci a primit ajutor nesperat în activitățile pe care le făcea. Tot acolo a mai trăit o minune săvârșită de Sfântul Dimitrie Basarabov. Spune ea: „Într‑o zi, a început să mă doară mâna stângă, dar aşa de tare că nu puteam lucra nimic. N‑am spus unchilor mei nimic, dar mereu mă rugam Maicii Domnului să‑mi vindece mâna ca să pot lucra, să‑i pot ajuta pe bătrâni şi să nu mănânc pâinea degeaba. Într‑o noapte, simt că cineva îmi mângâie mâna mea bolnavă. M‑am speriat şi am întrebat cine este; am primit răspuns: «Eu sunt Sfântul Dumitru din Bucureşti». Nici astăzi nu mă mai doare mâna aceea. Într‑adevăr, eu îl cinstesc foarte mult pe Sfântul Dimitrie Basarabov.”

După patru luni s‑a întors la Iași, unde nu avea „nici casă, nici masă”. Într‑o dimineață, venind la ora 6:00 la Mitropolie, diaconul Laurențiu, care era și paracliser, a rugat‑o să îl ajute la treabă. A primit aceasta cu mare plăcere, considerând o cinste să facă curățenie, să șteargă sfintele icoane. Pe toate le făcea voluntar, din dragoste, fără să fie plătită. Părinții de la catedrală și maicile au primit‑o cu bucurie, ea fiind foarte mulțumită că era în fiecare zi în casa Domnului și se mângâia cu slujbele frumoase, având simțământul că este de folos pentru biserică, socotind aceasta drept o minune a Sfintei Parascheva. Duminica și la sărbători mergea la Biserica Frumoasa, unde plângea cu durere greutățile și lipsurile sale. Aici, la Frumoasa, a făcut cunoștință cu o tânără care venea regulat la biserică și care a observat că mama Blandina plângea cu multă durere. A întrebat‑o ce necaz are și, după ce i s‑a povestit, a invitat‑o să vină la ei acasă. Este vorba despre doamna Elena, mama părintelui Mircea Stoleriu. Deși ei stăteau în condiții modeste, au primit‑o. Mai târziu, s‑au mutat cu toții într‑un apartament la bloc, unde condițiile erau mai bune.

Un alt moment din viața mamei Blandina a fost acela când fiul ei a căutat‑o să își ceară iertare pentru gestul pe care îl făcuse, căci la o lună după ce au dat‑o afară din casă, el a fost nevoit să își dea demisia din instituția în care lucra. Vladislav i‑a spus: „Am văzut că Dumnezeu pe tine te apără şi pe mine mă pedepseşte”. Mama Blandina i‑a promis că se va ruga ca Dumnezeu să îl ierte pentru nedreptatea pe care i‑o făcuse și să îl ajute să își găsească de lucru. La 10 zile după acest moment, fiul Vladislav a venit la mama sa și i‑a mulțumit, căci a fost încadrat în același post din care își dăduse demisia, forțat fiind. Ea s‑a rugat și pentru nora sa care nu o suporta, ca să nu se despartă de fiul ei, căci ea lucra la Galați, iar el făcea naveta la Iași. Nu după multă vreme, și ea a trebuit să facă naveta cu serviciul la Iași. Din relatările părintelui Mircea Stoleriu, aceasta stătea tot în casa lor atunci când venea la Iași, mama Blandina oferindu‑i nurorii camera ei, iar ea mergând să doarmă în bucătărie.

Mama Blandina a rămas în casa familiei părintelui Stoleriu, deși fiul și nora au reușit să se așeze financiar. Rugăciunile pe care aceasta le‑a făcut le‑au adus o fiică, pe nume Irina, pe care, după multe încercări, a botezat‑o, cu toate că nora s‑a opus, inițial. Din relatările mamei Blandina, fiul ei a reușit să se vindece de o boală grea cu ajutorul Sfintei Parascheva. Chiar medicii care l‑au tratat i‑au spus: „Domnule inginer, ai pe cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru matale!” El a răspuns: „Da, o am pe mama”. Ei au spus: „Nici nu ne mirăm, numai rugăciunile unei mame pot face astfel de minuni”.

În anul 1969, mama Blandina s‑a îmbolnăvit de cancer, iar medicii i‑au făcut mai multe operații. Sfânta Parascheva a vindecat‑o și a reușit să își reia rânduiala la catedrală. Ea și‑ar fi dorit să moară de cancer căci, spunea ea, „moartea de cancer e moarte martirică pentru cine poate să îndure durerile”. Apoi a spus: „Nu ştiu de ce de data aceasta nu m‑a ascultat Dumnezeu, că I‑am cerut să mor de cancer!”

Nu după multă vreme, în 24 mai 1971, mama Blandina a trecut la Domnul, fiind înmormântată în Cimitirul Eternitatea din Iași, în mormântul familiei Stoleriu. Avea dorința să moară între Paști și Înălțare, ca să i se cânte „Hristos a înviat!” Și Dumnezeu a rânduit ca să fie așa, căci în data de 26 mai 1971 era Înălțarea Domnului.

Din scurta prezentare a vieții mamei Blandina, bazată pe cartea „Suferințele mamei Blondina - o martiră a Siberiei”[1], se constată tocmai tăria credinței acestei femei care a pătimit atât de multe lucruri și care, cu suișurile și coborâșurile specifice creșterii duhovnicești, a arătat o statornicie de neclintit și o îndrăzneală sfântă în cele ale lui Dumnezeu. Sămânța cea bună sădită de părinții ei încă din fragedă pruncie, a crescut și a rodit atât de frumos în sufletul și în viața mamei Blandina. Bogăția și sărăcia, liniștea și tulburarea, ușorul și greul, nădejdea și deznădejdea, dragostea și suferința, iertarea și rugăciunea, au împletit o cunună strălucitoare cu care s‑a împodobit mama Blandina. Toată această pildă a vieții sale constituie un izvor de inspirație pentru toți cei care au cunoscut‑o și doresc să îi cunoască viaţa.

Deși acum nu sunt multe persoane în viață care să mai dea mărturie despre faptele de credință ale mamei Blandina, se cunosc câteva relatări. Cele mai detaliate aparțin părintelui Mircea Stoleriu, alături de familia căruia ea a trăit ani mulți, locuind împreună, după ce aceasta a revenit din Siberia.

Din smerenie, în cartea menționată, mama Blandina nu a făcut foarte multe referiri la programul ei de rugăciune și la faptele de milostenie pe care le‑a săvârșit. Totuși, ar fi fost greu ca cineva, dacă nu ar fi fost o constantă a vieții, să își asume un program și o rânduială asemenea unui monah. În fiecare zi, era la ora 6:00 la Catedrala Mitropolitană, toată ziua lucrând și rugându‑se aici. Seara, când ajungea acasă, continua rugăciunea cu familia părintelui Stoleriu, făceau împreună rugăciuni, lecturau din Pateric, cântau cântări bisericești, apoi ea își continua pravila, citind acatiste și făcând Miezonoptica. Prezența ei era una discretă, cu foarte multă bunăcuviință, încercând să nu deranjeze și să contribuie și ea, după putință, la nevoile casei. Atunci când nu se ruga, ea traducea din limba rusă și scria de mână acatiste pe care le oferea preoților din Iași, în special pe cel al sfântului ocrotitor al bisericii la care slujea fiecare. Ea îndrăznise să ceară și primise de la Patriarhia Moscovei un acatistier, o carte mare, care cuprindea acatistele mai multor sfinți, acatiste care nu fuseseră traduse în limba română sau nu erau disponibile pentru cult.

Era gata mereu să ajute, să facă fapte bune, să se îngrijească de cei aflați în nevoie. Participa la hramurile de la bisericile din Iași și, ajutată fiind de un grup de prietene, se ostenea în pregătirea celor necesare pentru buna desfășurare a sărbătorii. Oricând era nevoie de ajutor, ele făceau tot ce se putea. Nu își îngăduia ca ceva să nu se împlinească. Deși atentă să nu supere pe nimeni, se străduia să‑i convingă pe preoți să împlinească o anumită lucrare care trebuia făcută. Preasfințitul Irineu numea acest grup de femei „ceata mamei Blondina”.

La înmormântarea mamei Blandina au fost foarte mulți preoți, aproape toți cei care slujeau în Iași. De asemenea, o mulțime mare de oameni a venit să o petreacă și să se roage pentru sufletul ei, încât nu doar că nu au încăput în Biserica Nicoriță - acolo a avut loc slujba de înmormântare -, ci câteva sute de metri de jur împrejur strada era plină de oameni. La înmormântare a participat și fiul ei, Vladislav, care a spus: „Atâta lume a preţuit‑o şi a iubit‑o şi eu n‑am ştiut să o preţuiesc!... Îmi dau seama că n‑am cunoscut‑o pe mama - am avut o mamă sfântă”. La predică au vorbit foarte mulți preoți despre ceea ce ea tăinuise până atunci: credința, dragostea, rugăciunea și faptele bune.

 Din mărturia doamnei Elena Rambă, soția părintelui Gheorghe Rambă din Bogata de Sus, care a slujit apoi în mai multe parohii din Ardeal, reținem smerenia mamei Blandina, care nu și‑a împărtășit aproape nimănui istoria vieții ei. Când părintele Gheorghe a rostit un cuvânt la înmormântarea mamei Blandina, toată biserica era cu ochii în lacrimi, suspinând, căci nu știau cu adevărat câte a pătimit ea. O maică de la pangarul Mitropoliei, căreia mama Blandina i‑a dat să îi citească memoriile, și care o necăjea constant, după ce le‑a citit, a spus: „De asta nu comentai şi nu ziceai nimic, că erai muceniţă!”

Pe când aceasta trăia, mama Blandina și doamna preoteasă Elena au făcut mai multe pelerinaje împreună, ajungând și la Sihăstria. Acolo, mama Blandina, văzându‑l pe părintele Ioanichie Bălan, care atunci era tânăr ca de liceu, i‑a spus doamnei Elena: „Uită‑te la băiatul ăla, o să ajungă departe” - și așa a și fost.

Deși băiatul mamei Blandina, Vladislav, a făcut‑o să sufere foarte mult, dragostea de mamă și credința că acesta se va întoarce la calea cea dreaptă au făcut‑o să se roage necontenit pentru el. Înainte de moarte, mama Blandina i‑a transmis doamnei Elena câteva cuvinte pentru fiul ei: „Să nu‑L uite pe Dumnezeu niciodată şi să‑şi crească fiica - pe Irina - în frică şi credinţă de Dumnezeu”. La înmormântare, în hohote de plâns, fiul ei a făgăduit, ridicând ochii spre cer: „Am să am grijă şi am să‑i ascult cuvintele!”

După moartea mamei Blandina, doamna preoteasă Elena a avut mai multe vise despre aceasta. Într‑unul dintre ele, l‑a visat pe duhovnicul ei, părintele Vasile Gladeon, trecut la Domnul, un părinte îmbunătățit, căruia i‑a cerut un sfat duhovnicesc și pe care l‑a întrebat despre tanti Blandina dacă a întâlnit‑o. El i‑a spus: „O... ea este mult mai în față...” Altă dată a visat‑o pe mama Blandina care avea un șorț cu multe pâini pe care i le‑a dat doamnei Elena ca să aibă, să le fie și lor casa plină. Într‑un alt vis, i‑a apărut o prietenă care murise în 2010, și care se făcea că se află la malul unei mări. La un moment dat, a văzut‑o pe tanti Blandina venind și fără să îi fi spus ceva, o ia pe acea femeie pe deasupra apelor și pleacă.

O mărturie despre credința mamei Blandina ne oferă și maica Maria de la Mănăstirea Galata. Deși nu a cunoscut‑o îndeaproape, ele s‑au întâlnit adesea la Catedrala Mitropolitană. Despre mama Blandina, maica Maria mărturisește că era o femeie foarte credincioasă.

Deși a trecut prin foarte multe și grele încercări, mama Blandina nu a cârtit niciodată și nu s‑a împotrivit lui Dumnezeu. A asumat aceste suferințe și le‑a dus până la capăt, având nădejdea că din toate acestea o va izbăvi Domnul (cf. Psalmul 33). Răspunsul categoric pe care i l‑a oferit fiului ei atunci când acesta a pus‑o să aleagă între el și Dumnezeu este dovada cea mai grăitoare a credinței ei, căci a împlinit întru totul cuvântul Mântuitorului Hristos, care zice: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi‑voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n‑am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu‑și ia crucea și nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 32‑38). Cu siguranță, ea a avut în minte aceste cuvinte din Evanghelie, dar și pe cele care făgăduiesc răsplata rânduită de Domnul celor care Îl iubesc pe El: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi‑aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.” (Matei 19, 28‑29)

De altfel, într‑o întâlnire cu o cunoștință de‑a ei care i‑a spus: „Tu, Blandina, ar trebui să ţii puţin la prestanţa ta..., chiar ai ajuns să speli pe jos în biserică...?”, aceasta, cu multă durere pentru doamna care îi adresase această întrebare, i‑a răspuns: „Nu mă ruşinez niciodată să spăl picioarele Mântuitorului!” O altă cunoștință a întrebat‑o de ce se duce așa de dimineață la biserică. Ea i‑a răspuns: „Cum să nu mă duc, când Dumnezeu îmi dă aşa mare binecuvântare? Dacă ai şti ce miresme îmi dă Dumnezeu atunci când se deschide uşa bisericii! Un miros atât de dulce şi de neasemuit cu nimic din lume...”

Putem mărturisi despre mama Blandina, fără să greșim, că a păstrat mereu în sufletul ei cuvintele Sfintelor Scripturi și le‑a împlinit, pe cât i‑a stat în putință, fără să se rușineze vreo clipă de credința ei. Ortodoxia credinței mamei Blandina este validată de ortopraxie - adică de atitudini și fapte spre slava lui Dumnezeu și ajutorarea semenilor.

Ea este un simbol al suferinței românilor deportați și al rezistenței prin credință. Deși nu a murit ca un martir din vremurile de altădată (ucis pentru credință), viața ei a fost un adevărat martiriu. A fost deportată în Siberia, unde a îndurat frigul, foametea, umilințele și munca forțată, dar nu și‑a pierdut credința, ci, dimpotrivă, s‑a întărit în rugăciune. Chiar dacă a fost persecutată, nu a avut resentimente față de torționari. Și‑a trăit viața în smerenie, rugându‑se pentru toți, inclusiv pentru cei care au chinuit‑o. După eliberare, Blandina Gobjilă a trăit în modestie extremă, dedicându‑se Bisericii. Era prezentă zilnic la slujbe, făcea curățenie în biserică și își petrecea viața în rugăciune. Prezența acelei mulțimi mari de oameni la înmormântare arată cât de iubită și apreciată era ea în comunitate. Probabil mulți au continuat să o pomenească și să o considere un model de sfințenie, fiind trecută în pomelnicul familiilor lor.

Întreaga viață a mamei Blandina a fost una plină de fapte minunate. Că a reușit să își păstreze credința nealterată, acesta este rezultatul rugăciunii ei necontenite. Că a reușit să își salveze sufletul, chiar dacă trupul era de multe ori aproape omorât, este iarăși o minune a lui Dumnezeu, săvârșită ca răspuns la credința și osteneala ei duhovnicească. Cu siguranță, cei care o vor cunoaște și vor înălța rugăciuni pentru, dar și către mama Blandina, ca să îi ceară ajutorul, vor primi răspuns. Căci Dumnezeu rânduiește o vreme pentru fiecare dintre sfinții Săi ca să fie cunoscuți și cinstiți după cuviință.

[1] *** Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei, ediția a treia, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010.