Protosinghelul Ambrozie Dogaru, călugăr desăvârşit şi model în obştea Mănăstirii Sihăstria

Protosinghelul Ambrozie Dogaru, mare eclesiarh al Mănăstirii Sihăstria, a fost fiu duhovnicesc al celor mai mari duhovnici din Moldova - arhimandriţii Cleopa Ilie şi Arsenie Papacioc, protosinghelii Emilian Olaru şi Ioil Gheorghiu şi ieroschimonahul Paisie Olaru. Povăţuit şi binecuvântat de aceştia, de la toţi a învăţat cele sfinte şi tuturor le-a urmat, pe unii ajungându-i, iar altora urmându-le.

Părintele Ambrozie s-a născut la 13 mai 1923 în satul Lunca - Vânători, judeţul Neamţ, într-o familie de buni creştini. A primit la botez numele de Ioan. De mic a cunoscut viaţa călugărilor din mănăstirile nemţene către care s-a îndreptat mai târziu, la vârsta de 28 de ani, în anul 1951, când a intrat în obştea Mănăstirii Slatina, condusă atunci de vestitul părinte Cleopa Ilie. Prima ascultare a fratelui Ioan a fost la oi. El a pus începutul stânei de la Slatina şi a fost primul cioban al mănăstirii. Trei ani de zile a purtat de grijă mioarelor, smerit şi răbdător, până ce i s-a rânduit altă ascultare, la via mănăstirii de la Cotnari, de unde a revenit în Slatina şi a fost pus chelar. Sincer şi corect în tot ce făcea, tânărul nevoitor a muncit cu dăruire în orice ascultare, fără să-şi lase vreodată canonul şi pravila nefăcute, de care nu s-a despărţit până la sfârşitul vieţii, aşa cum a învăţat de la duhovnicul său, părintele Paisie Olaru.

Smerenia, ascultarea desăvârşită şi blândeţea lui i-au determinat pe părinţi, la data de 25 decembrie 1956, să-l călugărească, dându-i numele Ambrozie. Imediat a venit vremea prigoanei ateiste (1959-1962), timp în care s-a retras la Mănăstirea Neamţ şi a păscut oile acesteia la Schitul Icoana.

În 1962, s-a închinoviat definitiv în obştea Mănăstirii Sihăstria. 14 ani a făcut ascultare de chelar. Deşi avea multe sarcini de îndeplinit, nu irosea nici o clipă, ba chiar şi lucrul îl împletea cu datoriile duhovniceşti. Neîntrerupt, se bucura de de vorbirea cu Dumnezeu. Tot ce făcea era îndeplinit cu mare dragoste de Dumnezeu şi cu mult discernământ, căci nu era obosit şi neliniştit, ci întotdeauna avea multă bucurie şi bună dispoziţie.

La 8 septembrie 1976, a fost hirotonit diacon, iar peste patru zile preot şi duhovnic, după care a primit ascultarea de mare eclesiarh, purtând grijă de biserici şi de sfintele slujbe. La biserică era prezent negreşit la toate slujbele. Stătea în ultima strană. Urmărea cu atenţie toată desfăşurarea slujbelor. Îndrepta îndată orice abatere de la rânduială, la care ţinea cu sfinţenie. Îşi dădea toată silinţa pentru ca totul să fie pus la punct în biserică. Adesea îi spunea paraclisierului: „Umblă în Sfântul Altar cu multă frică şi evlavie, căci să ştii că Hristos este de faţă cu adevărat şi vede tot ce faci“, cuvinte pe care şi părintele le împlinea cu toată fapta şi făptura sa. Ţinea mai mult la biserică decât la sine. Spunea deseori: „Mai bine să mor eu decât să se strice rânduiala“. Mustrarea lui venea din multa dragoste de Dumnezeu şi de semeni, din grija necontenită pentru oameni, pe care a dorit să-i ţină departe de superficialitate ca să-şi pună problema mântuirii cu seriozitate.

Acest om al bucuriei Duhului Sfânt, al zâmbetului permanent a devenit cu timpul un iscusit duhovnic al monahilor şi credincioşilor. Avea cei mai mulţi fii duhovniceşti la spovedanie, după părintele Cleopa. La spovedanie era sever. Respecta fără greş canoanele Sfinţilor Părinţi. Sfaturile părintelui, transmise din generaţie în generaţie, sunt şi astăzi respectate, căci cuvântul său avea o putere deosebită: „Totul trebuie închinat Domnului. Când poţi să faci metanii, să faci indiferent unde te afli. Trăirea vine din răbdarea ispitelor. Frica vine din lipsa de credinţă. Trebuie să te rogi cu fierbinţeală în necazuri, mai ales la Maica Domnului, şi toate se vor aşeza la locul lor. Poţi lupta cu patimile în momentul în care nu mai eşti de acord cu ele. Să nu te arăţi nemulţumit în faţa oamenilor, ci să te mulţumeşti cu cât ai. Să rabzi ceva boală, nu alerga repede la medicamente. Când te scoli dimineaţă, să faci trei metanii, căci cu acelea rămâi. Cu somnul Îl pierzi pe Dumnezeu. Când îţi vine gând de desfrânare şi te chinuie, să zici Psalmul 50 cu durere până te eliberezi. Să nu zici că nu este timp pentru rugăciune, să existe tot timpul“.

Arhimandritul Ioanichie Bălan, în cartea „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi“, vol. II, notează că „de-a lungul anilor, credinţa părintelui Ambrozie se transformase în trăire. El nu mai credea în mod simplu, ci trăia în Hristos. Multe sunt situaţiile când părintele a cunoscut dinainte cele ce se vor petrece sau când a ajutat cu rugăciunea pe fiii săi duhovniceşti aflaţi în situaţii fără ieşire“.

Călugăr desăvârşit şi model în obştea Mănăstirii Sihăstria, părintele Ambrozie era permanent pregătit pentru moarte. Era pregătit pentru Hristos, pentru Înviere.

Cu aproape un an înainte de mutarea sa la Domnul, s-a îmbolnăvit de inimă. Cu greu mai putea face faţă la ascultarea sa de eclesiarh, aşa că a cerut să fie schimbat, dar nu a primit binecuvântare. A rămas în ascultare până la sfârşit, purtându-şi atribuţiile cu demnitate.

La vârsta de 73 de ani, ştiind că îl cheamă Domnul la cele de sus, părintele Ambrozie şi-a făcut ultima spovedanie din copilărie la părintele Cleopa, cu o zi înainte de plecarea din această lume, în Vinerea Mare. În Sfânta şi Marea Sâmbătă, după Sfânta Evanghelie, părintele  Ambrozie ducea veşmintele şi toate cele necesare în biserică, ca să fie pregătite din timp pentru noaptea Sfintei Învieri. După ce a pus totul în rânduială pentru slujba Învierii, s-a aşezat pe un scaun în veşmântărie. Cu puterile slăbite, a schimbat câteva vorbe cu părintele stareţ. Apoi, dintr-odată s-a schimbat la faţă, s-a lăsat încet în jos şi şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos.

Marţi, 16 aprilie 1996, a treia zi de Sfintele Paşti, a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii. În cuvântul de la înmormântare, părintele Cleopa, duhovnicul său, a spus printre altele: „Părintele Ambrozie a fost un om ales de Dumnezeu. A murit pe drumul ascultării, ascultare nu până la prăşit, ci până la sfârşit. A murit ca un sfânt, ca un apostol, ca un mucenic. Sperăm la mila cea negrăită a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, că a făcut Învierea cu îngerii în ceruri. Ferice de el că a răbdat după Evanghelie şi s-a dus la bucuria cea fără margini. Cu îngerii lui Dumnezeu este acolo. Ce vede el acum, ce aude el, ce miroase el, ce înţelege el, suntem străini cu totul de a înţelege noi, căci este cu îngerii lui Dumnezeu în ceruri“.

După câteva zile, un părinte din mănăstire l-a visat că a venit la chilie şi l-a întrebat: „Părinte Ambrozie, dar noi am crezut că ai murit şi părintele stareţ ţi-a dat chilia unui alt părinte. Unde ai fost până acum?“ „Am fost la Ierusalim!“... a răspuns părintele Ambrozie cu bucurie.

Părintele Ambrozie rămâne în memoria părinţilor de la sfânta Mănăstire Sihăstria, a mirenilor care l-au cunoscut şi a tuturor celor care i-au citit viaţa un model de părinte duhovnicesc, un preot harismatic şi un om al lui Dumnezeu.

Astăzi, mormântul părintelui Ambrozie este cercetat de fiii duhovniceşti, care îi spun bucuriile şi necazurile, îi aprind o lumânare şi îi ţin nestinsă candela de la mormânt, pentru că însuşi părintele Ambrozie a fost şi rămâne o lumină pentru noi cei care l-am cunoscut şi pentru Biserica lui Hristos pe care a slujit-o cu multă râvnă, dragoste şi sfinţenie.

Rugăm pe părintele Ambrozie ca de acolo din lumina Învierii lui Hristos să ne pomenească şi pe noi în faţa Tronului Preasfintei Treimi. Amin.