Pustia - altar al nevoinței, mărturisirii și întâlnirii cu Dumnezeu

Damascul și Iordanul ni se așază înainte ca o țesătură de lumină și nevoințe, purtătoare a unor istorisiri adânc înrădăcinate în tezaurul Ortodoxiei, ca mărturii vii ale vieții monahale și ale credinței autentice, ale rugăciunii și jertfei.

Aceste locuri ne descoperă, ca printr‑o perdea transparentă de har, frânturi din taina Damascului, cetatea în care Domnul S‑a arătat, în strălucirea Sa neapusă, unui prigonitor, prefăcându‑i întunericul în lumină și rătăcirea în chemare apostolică.

Din această întâlnire cutremurătoare, mărturisitorii credinței au învățat iubirea fără margini pentru Hristos, o iubire care nu se clatină, chemându‑L mereu în cetatea lor. Deși nu pot fi cuprinşi în cuvânt toți cei care s‑au ridicat din acel pământ binecuvântat - imnografi, teologi ai adâncurilor, apărători ai dreptei credințe și mărturisitori -, se cuvine a aminti că mulți dintre ei și‑au îndreptat pașii, cu dor și nădejde, spre Ierusalimul cel sfânt, inima Bisericii.

Între cei aleși ai Damascului strălucește și chipul Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, bărbat al Duhului și al înțelepciunii. Iubitor al vieții monahale, el a străbătut itinerarii lungi și pline de învățătură - în Egiptul pustnicilor, în Roma vechilor mărturisiri - însoțit de prietenul său de nevoință și condei Ioan Moshu. Din aceste călătorii s‑au născut scrieri alese, pagini de o rară frumusețe, între cele mai luminate din sinaxarul Bisericii, adevărate izvoare ale trăirii duhovnicești.

Călugăr al Mănăstirii Sfântului Teodosie, în apropiere de Betleem, pentru o vreme, Patriarh al Ierusalimului, în ceasuri de cumpănă, când cetatea sfântă a fost cuprinsă de valul cuceririi sarazine, Sfântul Sofronie a avut îndrăzneala sfântă de a mărturisi adevărul credinței înaintea lui Omar, în anul 637. El nu era doar un păstor, ci un apostol pregătit pentru jertfă, asemenea chipurilor sfinte din vechime, purtând în sine tăria celor gata să moară pentru Hristos.

Se spune că Omar, deși purta asupra sa umbra biruinței lumești, a fost mișcat de statornicia și de cuvintele Sfântului Sofronie. Într‑un gest neașteptat, a arătat cinstire față de această întâlnire: a poruncit ridicarea unui loc de rugăciune în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt și, coborând de pe cal, a lăsat să se vadă emoția unei clipe în care puterea lumii s‑a întâlnit cu smerenia sfințeniei.

Pe lângă chipul său de mărturisitor, îl pomenim pe Sfântul Sofronie și ca pe un mare aghiograf, zugrav al vieților sfinților, care a adunat cu migală nu doar istorisiri despre martiri și despre cei întâlniți în Egipt, la Roma sau în alte părți, ci și elemente esențiale ale tradiției monahale palestiniene, aflată atunci în perioada de deplină înflorire, înainte de schimbările majore aduse de venirea arabilor în Țara Sfântă.

În rânduiala Canonului Mare, Părinții Bisericii au așezat, ca o lumină de pocăință, lectura vieții Cuvioasei Maria Egipteanca, text atribuit Sfântului Sofronie. Introducerea acestei inspirate lucrări ne descoperă chipul unui monah ales: într‑una din mănăstirile Palestinei viețuia un bărbat împodobit în faptă și cuvânt, crescut încă din pruncie în nevoințele aspre și în rânduiala monahicească. Numele lui era Zosima.

Cu grijă de a nu fi confundat cu un alt purtător al aceluiași nume, osândit pentru rătăcire, Sfântul Sofronie ne încredințează că acest Zosima era dreptcredincios, statornic în adevăr și viețuitor într‑una dintre vechile mănăstiri ale Palestinei. Avea o râvnă nestinsă pentru nevoința pustnicească, iar amintirea lui a rămas ca a unui om încercat, luminat și plin de har.

Faima sa duhovnicească ajunsese atât de departe, încât mulți dintre monahii vremii - din mănăstiri apropiate sau îndepărtate - veneau la el pentru povățuire. El citea neîncetat psalmii, adăpându‑și sufletul din cântarea lui David, și fusese de multe ori învrednicit de vedenii dumnezeiești, fiind luminat de harul lui Dumnezeu.

Ni se spune că și‑a împlinit calea monahismului până la vârsta de cincizeci și trei de ani. Dar chiar și atunci, în miezul unei vieți apreciate în ochii oamenilor, a fost cercetat de un gând smerit: dorința de a afla dacă există pe pământ vreun monah care să‑l poată învăța un chip mai înalt de nevoință, o treaptă mai adâncă a desăvârșirii. Se întreba, cu cutremur și cu dor, dacă există cineva în pustie care să‑l întreacă în faptă și în contemplație.

Răspunsul primit a fost unul al adevărului smerit: nu este om desăvârșit între oameni, dar lupta și învățarea nu încetează niciodată. Și astfel, într‑o atmosferă plină de chemare tainică, Zosima a părăsit mănăstirea în care viețuise atâția ani și, ajungând la Iordan, a fost călăuzit nu de voia sa, ci de porunca nevăzută a lui Dumnezeu, către locul rânduit lui.

Apropiindu‑se de o mănăstire, a bătut cu smerenie în poarta ei. Cel care o păzea i‑a ieșit în întâmpinare și, cu bună‑cuviință, l‑a condus la stareț. A fost primit după rânduiala sfântă a pustiei, așa cum erau primiți toți străinii - ca pe niște trimiși ai lui Dumnezeu, ca purtători ai unei taine care abia începea să se descopere…

Istorisirea se deschide mai departe într‑un duh monahal de o finețe aparte, ca o adiere de pustie în care fiecare cuvânt devine rugăciune. Starețul, văzându‑l pe străinul venit cu dor de desăvârșire, l‑a întâmpinat cu întrebare părintească, cercetându‑i obârșia și pricina venirii în acel loc al smereniei, pe care el însuși îl numea, cu simplitate, „niște sărmani călugări”.

Zosima, cu inimă deschisă și cuvânt cumpănit, i‑a răspuns că a venit pentru folosul sufletului, că auzise despre ei lucruri slăvite și vrednice de laudă, capabile să apropie sufletul de Dumnezeu. Atunci starețul, ca un adevărat povățuitor al inimilor, i‑a rostit cuvinte pline de lumină: Dumnezeu este singurul care vindecă neputința omenească. „Iar pe noi”, spune el, „ne va învăța dumnezeieștile Sale voințe și ne va îndruma să împlinim cele ce se cuvin. Omul nu poate fi de folos omului decât dacă ia aminte neîncetat la sine și lucrează cu mintea trează cele ce trebuie, dobândind ajutorul de sus”. În aceste cuvinte se aduna întreaga înțelepciune a pustiei, ca o apă limpede ce curge din izvoare neștiute.

După această întâlnire, Zosima a rămas acolo și a început să înțeleagă viața acelor monahi, care străluceau nu prin cele văzute, ci prin adâncimea faptelor și a contemplației. Cântarea lor era neîncetată, ca o respirație a sufletului; privegherea umplea nopțile de lumină tainică, iar mâinile nu încetau lucrul, în timp ce buzele rosteau psalmii ca pe niște flăcări vii. Ni se spune că în acea mănăstire nu se auzeau cuvinte deșarte, iar grija pentru cele lumești nu‑și găsea loc. Trăiau ca și cum ar fi fost morți pentru lume, după ce muriseră odată pentru ea, nemaifiind legați de nimic din cele trecătoare.

Văzând toate acestea, Zosima mărturisește că sufletul său se întărea neîncetat, ca și cum ar fi pășit pe o scară nevăzută către desăvârșirea care îl aștepta. Și astfel, după trecerea multor zile, s‑a apropiat vremea Sfântului și Marelui Post - perioadă de foc curățitor și de lumină pregătitoare pentru dumnezeiasca Pătimire și pentru strălucirea Învierii.

Atunci se petrecea un lucru cu totul aparte: porțile mănăstirii, care de obicei rămâneau închise pentru a păzi liniștea nevoinței, se deschideau. Zosima află astfel rânduiala plecării părinților în pustie, unde fiecare se retrăgea pentru a se nevoi până aproape de Sfintele Paști. Plecau cântând psalmi, ca într‑o procesiune tainică a inimilor. Unii își luau cu ei câteva smochine, alții finice, alții legume uscate sau puțină pâine, iar alții se hrăneau doar cu ierburile pustiei. Era o nevoință aspră, o rânduială pe care Sfântul Sofronie o laudă cu adâncă admirație, ca pe o floare rară a monahismului în vremurile sale de înflorire.

În acest cadru de tăcere și ardere lăuntrică, Zosima avea să întâlnească chipul de lumină al celei care, prin aproape cincizeci de ani de asceză, se apropiase de Dumnezeu într‑un mod covârșitor -, Cuvioasa Maria Egipteanca. Gândul la această întâlnire tulbură și astăzi sufletul, deschizând orizonturi de necuprins.

Privind spre aceste mărturii, nu putem să nu ne oprim și asupra ecourilor din prezent. Câteva dintre mănăstirile din preajma Iordanului păstrează până astăzi amintirea viețuirii Cuviosului Zosima, ca o lumină ce nu s‑a stins. Nu se știe însă cu deplină certitudine dacă mănăstirea despre care se vorbește mai există, întrucât multe dintre așezămintele acelei zone au fost dărâmate de valurile istoriei, odată cu venirea arabilor. Și totuși, pustiul de odinioară rămâne în conștiință ca un loc înfloritor, plin de mănăstiri mari și populate de mulțimi de monahi - epocă pe care istoria monahismului rar a mai cunoscut‑o.

Dintre aceste vetre de sfințenie, una strălucește în mod aparte: Mănăstirea Sfântului Gherasim, originar din Mira Lichiei, moștenitor al unei familii de seamă, dar atras irezistibil de chemarea pustiei. La mijlocul veacului al cincilea, el a ridicat biserica și mănăstirea care îi poartă numele, iar viața sa a rămas însoțită de o imagine de neuitat - prietenia cu leul care i‑a stat alături, simbol al unei împăcări desăvârșite între om și creație.

Ca un fir nevăzut care leagă veacurile, pelerinii mărturisesc că Sfânta Parascheva a poposit și ea, pentru o vreme, în acel loc, în timpul călătoriei sale prin Țara Sfântă, iar Sfântul Ioan Iacob i‑a fost vecin apropiat, după cum se știe. În aceleași ținuturi a străbătut și Sfânta Maria Egipteanca, poate ascultând din depărtare, în nopțile de priveghere, cântarea monahilor, chiar dacă tradiția ne spune că nu a întâlnit pe nimeni în peregrinările sale prin pustiu.

Mănăstirea Calomona, pomenită încă din primele veacuri creștine, este socotită de unii cercetători drept locul la ale cărui porți a bătut și Zosima. Astfel, între istorie și taină, între amintire și credință, aceste locuri rămân ca niște icoane ale unei lumi în care omul se întâlnea, în liniștea pustiei, cu Dumnezeu.

Pe drumul care se întinde în apropiere de Ierihon, sub lumina aspră și limpede a pustiei, se ridică, ca niște mărturii tăcute ale unei epoci de foc duhovnicesc, ruinele Mănăstirii Sfântului Martirius. Acest nevoitor, care s‑a format o vreme la Mănăstirea Sfântului Eftimie, a înălțat, în a doua jumătate a veacului al cincilea, biserica ce‑i poartă numele - astăzi prăbușită, dar odinioară una dintre cele mai mari și mai strălucite vetre monahale ale pustiului Iudeei.

În jurul bisericii mari se întindea cândva o întreagă așezare de viață duhovnicească: paraclise învăluite în liniște, chilii smerite în care ardea rugăciunea, grădini lucrate cu osteneală și locuri pregătite pentru pelerini, ca niște oaze de odihnă pentru sufletele însetate. Dar valurile istoriei, venite odată cu invazia arabă, au risipit această frumusețe, lăsând în urmă doar pietrele căzute și tăcerea care vorbește.

În același spațiu sacru se păstrează și ruinele Mănăstirii Sfântului Eftimie, marele părinte al pustiei, care a adormit în Domnul în anul 475, prieten și împreună‑nevoitor cu Teoctist, Cuviosul din Palestina. Acolo, printre zidurile rămase, încă se mai simte trăirea unei vieți pline de har care a animat cândva aceste locuri, o adiere a rugăciunii care nu s‑a stins.

Mai departe, la aproximativ cincisprezece kilometri de Ierihon, pe Valea Iordanului, se află locul Mănăstirii Sfântului Chiriac Sihastrul, descrisă în scrierile vremii. Călătorii care străbat vechiul drum al Văii Iordanului către Galileea pot zări, aproape de șosea, ruinele acestei vetre de nevoință.

În una dintre aceste mănăstiri s‑au ostenit și acei monahi pomeniți în scrierea Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului - o legătură vie ce dăinuie între text și realitatea concretă, între cuvânt și istorie.

Deși zidurile s‑au prăbușit și pietrele au fost risipite, mănăstirile nu au încetat să trăiască. Ele dăinuie să trăiască prin scrierile care le‑au consemnat existența și prin sfinții care le‑au sfințit cu viața lor, până la vremea tulbure a venirii dușmanilor Evangheliei, când multe așezăminte monahale au fost distruse sau pustiite. Unele au fost ridicate din ruină, ca niște mărturii ale biruinței vieții asupra distrugerii: Mănăstirea Hozeva, Mănăstirea Sfântului Gherasim, Mănăstirea Sfântului Teodosie și Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Betleemului. Dincolo de zidurile lor refăcute sau căzute, aceste vetre monahale ne vorbesc despre nevoință, răbdare și lupta duhovnicească asemenea celei purtate, vreme de aproape jumătate de veac, de Cuvioasa Maria Egipteanca.

Toți acești nevoitori ai pustiei aveau o singură respirație a inimii, o singură cerere care urca spre cer și cobora între ei ca o punte de iubire: „Roagă‑te, roagă‑te pentru mine și adu‑ți aminte de mine”. Era o chemare a smereniei și a comuniunii, o legătură nevăzută care unea sufletele în Dumnezeu.

Zosima, atunci când a fost rugat de Maria Egipteanca - după ce aceasta i‑a descoperit, cu durere și cu lumină, întreaga ei cădere și întreaga ei luptă -, tremura, cuprins de o sfântă cutremurare, de o teamă care nu era frică, ci uimire înaintea unei lucrări dumnezeiești. Era spaimă sfântă, născută din întâlnirea cu harul.

Și noi, privind aceste mărturii, nu putem rămâne nepăsători: ne cuprinde aceeași sfântă cutremurare, făcându‑ne să ne minunăm de nevoințele, răbdarea și mărturisirea călugărilor din Valea Iordanului. Mulți dintre acești monahi au unit asceza cu mărturisirea credinței, viața retrasă cu jertfa văzută, făcând din nevoință un mijloc al slujirii, potrivit Evangheliei. Iar atunci când au venit vremurile grele - odată cu invazia perșilor și cu dărâmarea atâtor mănăstiri -, acești monahi au pecetluit cu sângele lor credința pe care o trăiseră în taină.

Martiriul lor nu a fost un fapt izolat, ci o rană și o lumină care se revărsă de‑a lungul istoriei acelor locuri, arătând că pustia nu a fost doar loc de liniște, ci și altar de jertfă, unde omul s‑a întâlnit cu Dumnezeu nu doar în rugăciune, ci și în suferință și în biruință.