Putna a fost pictată „cu aur poleită, mai mult aur decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară“
Redăm în cele ce urmează istoricul lucrărilor întreprinse la biserica voievodală a Mănăstirii Putna, aşa cum a fost el prezentat în cuvântul rostit de arhim. Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, în ziua sfinţirii picturii, duminică, 15 august 2010.
Putna a fost pictată "cu aur poleită, mai mult aur decât zugrăvală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară", aşa cum spune cronicarul Ion Neculce. Dar, la mijlocul veacului al XVI-lea, pictura s-a pierdut din cauza greutăţii timpurilor şi a neprietenilor.
Aşa a fost să fie. Din anul 1662 şi până în prezent, Putna a aşteptat să fie pictată din nou. Au fost încercări de repictare a bisericii. Mai întâi în timpul mitropolitului Iacob Putneanul, al doilea ctitor al mănăstirii, care a refăcut mănăstirea după cutremurul din 1739.
La 1863-1865 s-a încercat iar pictarea mănăstirii, de către Episcopia de Cernăuţi şi mănăstire. Din aceşti ani se păstrează hotărâri ale Consistoriului de la Cernăuţi - acolo era episcopia în perioada austriacă -, rapoarte care menţionează existenţa unui plan iconografic. Nu s-a pictat, făcându-se doar o probă, care se afla în pridvorul bisericii, probă care nu i-a calificat pe cei care au realizat-o.
În 1936, stareţul de atunci al mănăstirii, Atanasie Prelipcean, încearcă, şi el, să picteze biserica, dar nu reuşeşte. În anul 1942, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mitropolitul Bucovinei, Tit Simendrea, înainta mareşalului Ion Antonescu un memoriu, în care propunea un plan de refacere a Mănăstirii Putna, în care prevedea şi pictarea bisericii. Din nou, lucrurile s-au oprit la stadiul de dorinţă.
În anul 1973, după lucrările de restaurare din anii 1968-1972 şi după ce Putna a fost pregătită, într-o oarecare măsură, pentru a fi împodobită cu frescă, mitropolitul de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu, a sfinţit-o şi, când conducerea mănăstirii a cerut aviz pentru pictarea paraclisului, a zis: "Să picteze paraclisul cine va picta şi biserica mănăstirii". Câţiva ani mai târziu, în 1981, aveau să se facă demersurile pentru pictarea paraclisului mănăstirii de către fraţii Mihail şi Gavriil Moroşan, fără a şti că tot ei aveau să ajungă să picteze şi biserica mare!
Pe 7 decembrie 1992, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen mi-a pus în spate ascultarea de stareţ. În seara acelei zile bate la uşa chiliei unde stăteam părintele Iachint Unciuleac, stareţul de până atunci al mănăstirii, şi îmi dă câteva pachete cu foiţă de aur, şi îmi spune: "Eu nu am reuşit să văd începute lucrările de pictare a bisericii. Poate sfinţiei tale îţi va ajuta Dumnezeu să o faci". L-am ascultat neîncrezător.
S-a apropiat anul 2000 şi ne-am gândit că, iată, mai sunt patru ani până la împlinirea a 500 de ani de la mutarea la locaşurile de veci a Slăvitului Voievod Ştefan. Am mers la Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Pimen şi am cerut blagoslovenie să mergem la mai multe biserici pictate de pictori de categoria I, care aveau dreptul să picteze Putna. Am fost în multe locuri şi Înalt Preasfinţia Sa mă întreabă, la întoarcere: "Ai fost? Ai văzut? Ei bine, cum crezi, dar mai buni ca fraţii Moroşan nu o să găseşti, pentru că sunt bucovineni şi ei o să pună tot sufletul să împodobească această biserică". Am luat ca de la Dumnezeu acest cuvânt. Merg la PF părinte patriarh Teoctist, care îmi spune: "Când te apuci de pictura bisericii, că, iată, fraţii Moroşan s-au întors de la Ierusalim şi nu lucrează niciunde?".
Am făcut demersurile şi în 2001 a venit, de la Comisia de Pictură Bisericească, vestea cea bună a pictării din nou a bisericii Mănăstirii Putna. Actul era semnat de fericitul întru adormire patriarh Teoctist. Părintele Sofian Boghiu, pe atunci preşedintele Comisiei, ne-a sprijinit. Ne-a arătat planul iconografic întocmit în 1973 de Sfinţia Sa şi de doamna Olga Greceanu, atunci când şi PS Gherasim se străduia să picteze, din nou, Putna. Acest plan a fost respectat şi acum.
Pentru că Putna a fost pictată de Sfântul Ştefan pe fond de aur, gândul nostru a fost să respectăm şi acum această dorinţă a ctitorului mănăstirii. Am fost încurajaţi în mod deosebit de părintele patriarh Teoctist şi de Mitropolitul de atunci, PF Părinte Patriarh Daniel.
Pe 10 iulie 2001, în aceeaşi zi în care în 1466 se începea zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare, dar fără ca noi să ştim aceasta, Înalt Preasfinţitul Pimen a făcut slujba de binecuvântare a lucrărilor. Primele linii au fost trasate la 31 iulie.
Îmi amintesc cum, după ce s-a pictat turla mănăstirii şi absida altarului, când s-au pictat scenele "Pogorârea Sfântului Duh", de la baza turlei, şi am văzut frumuseţea picturii pe aur, am zis: "Oricât de greu va fi, nu mă vor lăsa românii din ţară şi din străinătate; şi până la capătul pământului mă voi duce, dar toată va fi pe fond de aur".