Rămâi în marea familie dacă pui Biserica în mijloc

În Biserica Ortodoxă Română, celebrăm mâine Duminica migranţilor români. Cu acest prilej se săvârşesc rugăciuni de mulţumire şi ajutor, îndemnând la comuniune frăţească pe toţi românii ortodocşi din diaspora. În mijlocul unei astfel de comunităţi, al tinerilor din Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord care vin în tabăra "Sfântul Nicodim" de la Tismana în fiecare vară, l-am întâlnit recent pe părintele profesor Constantin Necula, considerat unul dintre cei mai populari şi îndrăgiţi preoţi misionari ai românilor.

Ştiind că multe destine sunt îndrumate de cuvântul său, i-am adresat câteva întrebări, al căror răspuns avea să identifice o verticalitate, conturată sub semnul celei mai curate binecuvântări. Modul în care v-aţi apropiat de tinerii veniţi din îndepărtata Scandinavie m-a ajutat să descopăr o trăire aparte. Cum se conturează traiectul acestor frumoase întâlniri, pliat pe marea familie creştină de la Tismana? Am venit aici la invitaţia şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Macarie, un prieten drag sufletului meu, care m-a atras spre leagănul meu monahal. Eu sunt legat de Mănăstirea Tismana prin toată adolescenţa mea teologică şi chiar prin maturitatea mea teologică, zic eu. Şi pentru că nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator, Dumnezeu ne-a îngăduit să fim împreună pentru a discuta pe teme diverse, legate de familie, de tinereţe, în modul acesta al familiarităţii. Cu mare bucurie descopăr printre aceşti tineri foşti studenţi ai Sibiului, care acum sunt în Scandinavia şi-şi fac treaba bine. Eu, personal, îi găsesc la fel de copii ca şi copiii pe care îi însoţesc aici. Sincer vorbind, venind aici, trăiesc nebănuite bucurii. Înainte de toate, mă bucur pentru că mă întâlnesc cu maica proinstareţă Ierusalima, ea fiind parte integrantă din sufletul meu preoţesc; l-am regăsit aici pe părintele Avraam, al cărui prim invitat am fost pe când era preşedintele ASCOR de la Iaşi. Şi-am mai trăit o mare bucurie, aflând că la Complexul Turistic Tismana, acolo unde se află în plină desfăşurare proiectul "Alege şcoala!", în această serie, sunt sibienii mei şi braşovenii mei, pe care îi voi vizita negreşit. Îmi doresc foarte mult să simtă că nu i-am trimis aici doar pentru a face un act de prezenţă, ci mai ales să simtă că le suntem alături. Este cea dintâi deplasare a mea de când a început proiectul şi mă bucură nespus de mult această întâlnire. Prin aceste generaţii se va reverticaliza coloana vertebrală a poporului român Se poate vorbi în anul familiei despre o comuniune de prietenie şi de simţire, care să ducă la revigorarea unităţii familiei creştine? Aceşti tineri sunt o generaţie mai puternică decât a noastră. Noi ne-am zbătut un pic printre lianele materialismului dialectic şi am rămas din nefericire fie materialişti, fie dialectici. Ei au şansa de a veni din altă lume şi majoritatea dintre ei au predat lecţii de religie părinţilor lor acasă. Ideea că generaţia electrocutată la Bac este făcută spre pierzarea neamului românesc, e una falsă. Dacă priveşti copiii ca pe nişte dosare de inchiziţie sau ca nişte arestări la Auschwitz, sigur că aşa este, dar când îi vezi aşa, alergând şi bucurându-se alături de părinţi, îţi dai seama că prin copiii aceştia recuperăm familia românească. Eu cred că este singura şansă de a vorbi în Anul Familiei despre familie, este singura şansă să pornim de la ceea ce este ea cu adevărat: o comuniune de prietenie şi de simţire şi, aş îndrăzni să spun, de particulară fraternitate cu Dumnezeu. Dumnezeu în familie se-arată altfel, El Însuşi fiind o familie: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se-arată altfel de fiecare dată şi, iată, îi ţine uniţi altfel. Nu judec eu credinţa şi nici dragostea nimănui, în schimb îmi pun mari nădejdi în Dumnezeu, în faptul că prin aceste generaţii se va reverticaliza măcar cu un grad coloana vertebrală a poporului român şi că prin aceste generaţii vom învăţa o dată în plus că aceşti copii nu sunt suma examenelor la care participă în viaţă, ci parte integrantă a examenului nostru pentru veşnicie. Dacă ar fi să vorbim despre dramele familiilor rămase acasă, în comparaţie cu cele ale românilor care au ales să trăiască şi să muncească în diaspora, care credeţi că atârnă mai greu în balanţa destinului? Cei care au plecat peste hotare au plecat cu morţii după ei. Eu le-am spus că primul lucru pe care l-au luat cu ei sunt morţii, pentru că i-au trecut primii pe pomelnice. Nimeni nu se poate rupe de iubirile şi de dramele din propria familie. Ei nu sunt altfel decât aceştia, doar că uneori viteza de reacţie la lumea materială pe care o străbat e mult mai aprigă şi mai amplă decât aici, deşi şi-aici se moare cu capul pe calculator şi continuăm să ne-mbâcsim la serviciile la care suntem chemaţi să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele. Cei rămaşi acasă sunt un pic mai complexaţi, îi privesc în sus pe ceilalţi, zâmbesc atunci când îi văd şi aşteaptă tot timpul ceva de la cei care vin. Ei ştiu că-i aşa şi se scotocesc, şi caută, şi caută, şi mai scot o ciocolată, mai scot o gumiţă de undeva. Mie mi-e drag de modul lor de a se manifesta aşa, alături de cei de-acasă. Cel mai tare sunt impresionat de faptul că îi văd pe toţi construind case. Şi ăsta e semn bun! În ciuda faptului că ei simt că nu mai e mare lucru de făcut în ţară, cuibul tot aici şi-l lasă. Şi toate păsările de elită, egretele, cocorii, îşi păstrează cuiburile în locurile cele mai sigure. Pentru ei, sigur e acasă. Cum se poate contura o mare familie românească în diaspora, făcând ascultare pe tărâmul Bisericii lui Hristos şi care este impactul acestor întâlniri de catehizare? Aş vrea să transmit mulţumirile mele ca preot arhiereilor care au gândit aceste acţiuni. Mă gândesc acum la toţi cei care trăiesc în diaspora, fără nici un fel de excepţie. Sunt impresionat că s-au gândit la aceasta şi mă gândesc că gestul lor este până la urmă recuperator şi ca memorie a acestui popor. E o vorbă daneză la care ţin tare mult: "Cine nu mai ştie încotro se-ndreaptă să-şi aducă aminte de unde vine". O astfel de remarcă ajută foarte mult şi însănătoşirii propriei noastre memorii, a celor care suntem aici. Contactul cu ei de fiecare dată este benefic şi eu i-am văzut de multe ori şi-n Marea Britanie, şi-n Franţa, şi-n Belgia, mai ales acolo unde acţionează unitatea NEPSIS-ului de elită. Cei din jurul Bisericii "Sfântul Nicolae", al părintelui Patriciu, sunt absolut fenomenali şi dovedesc că tinerii, când vor, pot muta munţii din loc. Asta este cert. Am remarcat şi vreau să rămânem cu imaginea aceasta a unei familii mari româneşti, care se regăseşte şi peste hotare dacă Biserica stă în mijloc. Nu ambasadele şi nu consulatele îi fac pe români să se simtă ca acasă. Cu toată părerea de rău pentru tot efortul Statului român de a sacraliza nişte instituţii desacralizate cu totul, Biserica înseamnă acasă pentru români. Trebuie să vă mărturisesc faptul că mie îmi sunt tare dragi astfel de întâlniri. Este foarte important să îi ascultăm pe toţi cei care au ceva de spus. Eu provoc astfel de ascultări, pentru că îi simt pe oameni că au nevoie ca Biserica să-i asculte şi, când îi ascultă Biserica, încep să crească şi ei în ascultare. Aceşti tineri, crescuţi în ascultare, au învăţat oare să se apropie de Biserică pe trepte mai sigure, mai bine aşezate în desluşirea urcuşului spiritual? Nu neapărat. Mai degrabă putem spune că Biserica este un pic mai trezită la realitate, mai în trezvie. Aceasta a înţeles că nu mai merge nici cu triumfalisme, nici cu jumătăţi de măsură şi, Slavă Domnului, că mesajul pe care îl dăm către ţară este legat de această trezvie a Bisericii, reaşezarea în normalitate. Asta nu înseamnă că a lipsit vreodată Biserica dintre oameni, ferească Dumnezeu, numai că acum ştie s-o facă, zic eu, cu mai mult profesionalism şi cu ceva mai multă atenţie în pastoralitate. Sigur că avem smintelile noastre pe care le mai provocăm în popor, sigur că avem jumătăţi de preoţi şi mici probleme legate de propria noastră prezenţă în mijlocul lor, dar cu siguranţă s-a recuperat enorm şi constat pe zi ce trece că sunt un fericit ca preot, pentru că poporul român chiar iubeşte preoţii. În ciuda înjurăturilor pe care media ni le aruncă, în ciuda jignirilor şi a escamotărilor de adevăr. Mă bucur de acest prilej pentru a ne aduce aminte că preotul niciodată nu lucrează în interes personal, când lucrează în interes personal, el nu mai e preot. Cu Dumnezeu nu-i de glumit pe bloguri Cu toţii ştim că în întâlnirile duhovniceşti, tinerii vi se alătură asemenea unor pioase statui. Şi totuşi, nu v-au întrebat niciodată ce păreri aveţi despre facebook şi bloguri? Nu le aprob, dar nici nu le îndrăcesc, sunt mijloace de comunicare, şi atât. Nu am cont de facebook, chiar dacă se spune că dacă nu eşti pe facebook, nu exişti. Nu ţin să fiu în trend, sunt în trend doar la amvonul catedralei. Chiar ţin foarte mult la amvon şi la comunicarea aceasta faţă către faţă. Miile de kilometri pe care îi fac pentru a mă întâlni cu tinerii din întreaga ţară vin din această nevoie de a ne vedea faţă către faţă, de a ne şti, de a ne cunoaşte. Eu de pe bloguri am aflat lucruri inimaginabile despre mine. M-a bucurat într-un fel că m-au judecat şi m-au alterat ca om, pentru ca să rămână Hristosul pe care-l propovăduiesc. Cu Dumnezeu nu-i de glumit pe bloguri, El este o prezenţă şi cine ştie asta a câştigat totul. Simţi când te cheamă cineva la o treabă serioasă. Nu mi s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani să pierd vremea în biserică. Avem o Biserică cu un ceas foarte bine reglat. Şi când ţi se pare că mergi într-un loc fără nici un fel de finalitate, constaţi că sunt două suflete care se bucură şi se-ntorc către Dumnezeu. Ce mesaj aveţi către familia creştină din România? Să se ţină tare, să refuze anularea ei ca unitate şi să ştie că genunchii preoţilor sunt plecaţi pentru ei într-o dragoste desăvârşită, ca de la frate la frate.