Raport despre nepotism şi plagiat în universităţile din România

Coaliţia pentru Universităţi Curate a monitorizat integritatea a 42 de universităţi de stat din totalul de 56, timp de un an, iar analiza a urmărit în general mai multe aspecte, precum managementul financiar al acestora, transparenţa şi corectitudinea administrativă şi corectitudinea academică, care viza plagiatul sau avansarea pe merit a cadrelor didactice.

Conform raportului, nici o universitate nu a luat punctajul maxim de cinci stele şi doar trei universităţi au obţinut patru stele: Universităţile de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş şi „Iuliu Haţieganu“ din Cluj-Napoca şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Universitatea ieşeană are cele mai bune performanţe la nivelul cercetării dintre toate universităţile din ţară raportat la numărul de cadre didactice. Pentru performanţele de cercetare, universitatea a fost recompensată de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în anul 2006 şi 2007. Cadrele didactice au primit mai multe premii de la Academia Română. În Bucureşti, cel mai bine cotată a fost Academia de Studii Economice (ASE), care a luat trei stele. Studiul a identificat o slabă corelaţie între merit şi carieră, lipsa de transparenţă şi lipsa unor instanţe de control atât orizontal - comisii de etică sau organizaţii ale studenţilor -, cât şi vertical, ca de exemplu Ministerul Educaţiei. Analiza a arătat că în multe universităţi plagiatul este tolerat. Astfel, în 71% dintre universităţi regulile privind plagiatul sunt complet ignorate şi nu există un instrument de control. Conform raportului, performanţa academică lasă mult de dorit, având în vedere că în 26% din totalul de universităţi monitorizate un conducător de doctorat are un număr mediu de peste două articole ISI publicate, în 38% - între un articol şi două, iar în restul, de 36%, sub unu. În ceea ce priveşte nepotismul, în aproape toate facultăţile există un număr mare de familii universitare, posturile sunt scoase la concurs cu „dedicaţie“, iar un semn de întrebare apare şi în privinţa obiectivităţii promovărilor şi evaluărilor colegiale, acolo unde unul dintre membrii familiei ocupă o funcţie de conducere. Totuşi, cadrele didactice, în general, nu percep familiile universitare ca fiind un fenomen dăunător, dar sunt şi reticente să abordeze subiectul. Principalul argument avansat în favoarea familiilor universitare constă în faptul că profesorii tind să îşi găsească parteneri printre colegii de breaslă, iar copiii acestora tind să urmeze cariera părinţilor.