Răspunsuri duhovniceşti: „Orice păcat ar fi făcut omul, nu l-am oprit mai mult de trei ani de la Împărtăşanie“

Cât de mult pierd oamenii necunoscându-L pe Dumnezeu?

Pe oameni nu-i interesează atât semnificaţia faptului de a trăi în legătură cu Dumnezeu, ci dacă-i poţi îndruma către o practică anume. Şi le spun: „Uite, când pleci undeva, îţi faci cruce; când te apuci să lucrezi ceva, te închini şi zici «Doamne ajută!»; la fel când te aşezi şi când te ridici de la masă...“. Dacă face asta, se apropie de Dumnezeu, se gândeşte mai des la Dumnezeu şi la poruncile Sale. Ajunge să conştientizeze faptul că Dumnezeu e o realitate. Pentru cei mai mulţi, Dumnezeu e o poveste, o idee, ceva abstract, o probabilitate... Oamenii care se lipsesc de Dumnezeu în viaţa lor pierd ajutorul Său, gândul la El şi, până la urmă, Îi refuză dragostea Lui, care poate fi lucrătoare. Pe de altă parte, la Dumnezeu nu se poate ajunge oricum. Vin la mine oameni, în Postul Mare, să se spovedească şi, bineînţeles, vor să se şi împărtăşească, dar unii trebuie opriţi pentru păcatele lor. Unora le spun: „Măi, uite, ai făcut asta şi asta şi nu te poţi împărtăşi doi ani“. Şi el zice: „Dar nici măcar acum?“

Deci, vedeţi că nu înţeleg... Alţii înţeleg şi vin la mine şi-mi spun: „M-aţi oprit de la împărtăşire doi ani, iată că au trecut“. Dar în timpul ăsta au continuat să facă aceleaşi păcate, aşa că nu-i pot împărtăşi. Eu m-am orientat după părintele Dumitru Stăniloae, care în Dogmatica sa îi sfătuieşte pe preoţi să nu oprească de la Împărtăşanie mai mult de trei ani. Eu aşa am făcut. Orice păcat ar fi făcut omul, nu l-am oprit mai mult de trei ani. Se poate împărtăşi dacă în răstimpul ăsta s-a silit să se depăşească pe sine şi să nu mai repete păcatele. Altfel, dacă îl opreşti 20 de ani, poţi să-l pierzi de tot pe bietul om. (Dialog cu părintele Teofil Părăian)