Raza de lumină din viața și opera lui Eugen Ionescu

Într-o convorbire cu Claude Bonnefoy, tânărul Eugen Ionescu retrăiește o întâmplare din adolescența lui. Să fi fost, oare, o pură întâmplare? „Aveam în jur de 17, 18 ani. Mă aflam pe una din străzile acelui oraș foarte liniștit. Dintr-odată, am avut impresia că lumea se îndepărta și se apropia în același timp sau mai degrabă că lumea se îndepărtase de mine, că eram într-o altă lume, mai a mea decât cea veche, infinit mai luminoasă; prin curți, câinii lătrau la trecerea mea de-a lungul gardurilor, însă lătrăturile deveniseră parcă subit melodioase, sau se auzeau în surdină, ca vătuite; mi se părea că cerul devenise extrem de dens, că lumina era aproape palpabilă, casele aveau parcă o strălucire pe care nu o mai văzusem până atunci, o strălucire neobiș­nuită, într-adevăr eliberată de obișnuință. E foarte greu de definit; ceea ce e mai ușor de spus, poate, este că am simțit o bucurie enormă, am avut sentimentul că am înțeles ceva fundamental, că mi se întâmplase un lucru foarte important. În acel moment, mi-am zis: «Nu-mi mai e frică de moarte». Aveam sentimentul unui adevăr absolut, definitiv.”

Lumina aceasta, venită din altă lume, să fi fost, oare, lumina necreată? Nu știm. După toate aparențele, da. Negreșit însă tânărul Eugen Ionescu a trăit atunci o hierofanie. O manifestare, o dezvăluire a sacrului, a dumnezeiescului, care i-a pătruns întreaga-i ființă: gândurile și sentimentele, duhul și carnea. Lumina aceea palpabilă și totuși nelumească îi inundă sufletul cu o bucurie negrăită, sădindu-i în inimă certitudinea veșniciei, gonindu-i frica de neant. Dintr-odată, lucrurile banale din jur capătă sens. Ele trimit spre adevărul veșnic, ascuns, care le este temeiul. Acest moment de grație îi provoacă tânărului Ionescu senzația imponderabilității. Sub „imperiul” harului, legea atracției gravitaționale este suspendată: „Da, a fost un moment miraculos, care a durat 3 sau 4 minute. Am avut impresia că nu mai există gravitație. Mergeam cu pași mari, în mari salturi, fără să obosesc”. În cele din urmă, lumina iradiantă s-a retras, iar lumea cotidiană a reintrat în contururile ei terne „așa cum continuă să fie și acum, sau aproape. Rufele care se uscau în curțile micilor locuințe de provincie nu mai semănau cu niște steaguri, cu niște flamuri, ci, într-adevăr, cu o biată rufărie. Lumea recăzuse într-o groapă”, remarcă, peste niște ani, plin de amărăciune, Eugen Ionescu. Harul se opune greutății, materialității, pământescului, observa un alt suflet însetat de absolut, Simone Weil. În aceleași convorbiri, Eugen Ionescu mărtu­risește că a căutat să înțeleagă experiența întâlnirii cu lumina nezidită, citind scrierile „bizantinilor, din secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, isihaștii”.

Creștinul trăiește această înălțare a ființei când se împărtășește cu Preacuratul Trup și Sânge al Domnului. Lumina, bucuria îi invadează sufletul și toate din jur i se arată luminoase, pline de sens. Unde au dispărut grijile, temerile, întreaga povară a vieții? Când harul se retrage, însă, ființa umană recade în realitatea cenușie, sufocantă a vieții de zi cu zi, care o orbește. Îi întunecă ochiul interior, făcând-o incapabilă să mai vadă existența ca taină. Spirit profund religios, Eugen Ionescu pune această stare existențială în relație cu căderea lui Adam: „da, este căderea, este păcatul originar, adică slăbirea unei intensități, a atenției, a unei puteri a privirii; adică și pierderea facultății de a te minuna; uitarea, scleroza obișnuinței; cotidianul este o pătură cenușie sub care lumea ascunde neprihănirea lumii; este, într-adevăr, păcatul originar; poți cunoaște, dar nu mai recunoști nimic și nu te mai recunoști. Este, de asemenea, un rău ce se strecoară în lume”.

Minunata întâmplare trăită în adolescență va fi tematizată în opera ionesciană. De pildă, în romanul Însinguratul, eroul principal trăiește și el experiența tainică a luminii. De aici aflăm un amănunt: Ionescu credea că această expe­riență mistică e la îndemâna oricărui om. Grijile vieții însă ne împiedică să o experiem: „Într-o dimineață, așteptând amiaza și privind cerul albastru pe deasupra acoperișurilor am văzut apărând o fantă, o mică fisură care se întindea fără zgomot de la un capăt la altul al boltei azurii. Fanta era luminoasă, de o luminozitate mai puternică decât lumina zilei, cum să zic, un albastru mai albastru decât albastrul cerului. (...) Evident, trebuia să ai timpul necesar ca să privești cerul, să-l privești cu atenție. Dar oamenii nu ridică ochii. Munca, grijile nu le lasă acest răgaz”. Rolul intelectualului, al scriitorului este, după Ionescu, să lumineze conștiința contemporanilor săi: „Să fii ca un om care ar circula, cu o lanternă, în tenebre, luminând - pe măsură ce ar avansa - doar un mic spațiu în jurul lui. Cercul luminos se deplasează și tot restul este, sau se întoarce din nou, în noaptea cea mai adâncă. Luminează doar conștiința unui prezent, a unui moment de trezie”. (Prezent trecut, trecut prezent)

Eugen Ionescu este unul din creatorii teatrului absurdului. Așa cum vom vedea, la el situațiile existențiale absurde se pot desfășura alert ca urmare a ruperii legăturii omului cu Dumnezeu. Autonomizându-se, refuzând raportul cu transcendența, ființa umană se îns­trăinează nu doar de lume, de cosmos, ci, mai înainte de toate, de ea însăși. Ionescu vorbește despre „demența istoriei” trăită de omul lipsit de Dumnezeu. Și despre rinocerizarea lui: degradarea ultimă prin regresia la stadiul ani­malității. Cum definește Eugen Ionescu absurdul? „Absurdul este poate neînțelegerea unui lucru, a legilor lumii, el se naște din conflictul voinței mele cu o voință universală; apare, de asemenea, din conflictul dintre mine și eu însumi; dintre diversele mele voințe, impulsuri contradictorii; vreau, în același timp, să trăiesc și să mor sau, mai degrabă, port în mine un către moarte, un către viață; eros și thanatos; dragoste și ură, dragoste și distrugere, este o opoziție destul de importantă, nu-i așa, ca să-mi dea impresia de «absurd». (...) Îl numesc, de asemenea, absurd pe omul care rătăcește fără scop, uitarea scopului, omul rupt de rădăcinile lui esențiale, transcendentale (rătăcirea fără scop este absurdul lui Kafka).”

Opera lui Ionescu, în întregul ei, descrie ipostazele, uneori comice, alteori tragice ale omului absurd: în Scaunele proliferarea vidului, a golului existențial; în Cântăreața cheală golirea de sens a limbajului, divorțul dintre gândire și vorbire (despre această temă notează în Jurnal în fărâme: „Într-adevăr, gândirea e expresia ființei, coincide cu ființa. Poți vorbi fără să gândești. Pentru asta avem la dispoziție clișeele, adică automatismele”); în Rinocerii dezumanizarea individului prin contaminarea ideologică; în Regele moare conștientizarea propriei finitudini și arta de a muri.

Paginile sale de jurnal vorbesc despre condiția tragică, absurdă a omului modern care L-a părăsit pe Dumnezeu, dar și despre naufragiul care îl așteaptă la capătul vieții: „Ne temem să nu fim alienați prin Dumnezeu. Dar Dumnezeu sau «ceea ce e înapoia lucrurilor» este tocmai seva, puterea, energia universală de care ținem și la care participăm”. „Singura preocupare care-l ridică pe om peste el însuși este preocuparea pentru absolut, vreau să spun obsesia, aspirația esențială a absolutului. Epoca noastră este o epocă decăzută pentru că preocupării pentru absolut i s-a substituit problema politică, frenezia politică...” (Prezent trecut, trecut prezent)

Merită să-l recitim, când și când, pe Eugen Ionescu pentru a conștientiza modurile prin care, înstrăinându-ne de Dumnezeu, noi, oamenii moderni, ajungem să ne înstrăinăm de totalitatea existenței, de lume, și mai cu seamă de noi înșine.