Realismul icoanei ortodoxe

Teologia icoanei ortodoxe a fost exprimată în scrierile multor teologi ruși ai secolului XX. Fie că vorbim de Leonid Uspensky, Pavel Florensky sau, ulterior, Nikolai Ozolin, toți aceștia au lăsat numeroase scrieri sau cursuri universitare dactilografiate în care au dezvoltat, dezbătut și descris pe larg rolul icoanei în Biserica Ortodoxă. Prin lucrarea sa intitulată „Iconostasul”, părintele Pavel Florensky a influențat profund direcțiile ulterioare de cercetare în ceea ce privește teologia icoanei.

Părintele Pavel Florensky (1882-1937) a fost unul dintre marii reprezentanți ai teologiei ruse a secolului XX. Înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, un spirit analitic deosebit, însoțit, totodată, de o simțire duhovnicească foarte profundă, părintele Pavel Florensky a fost răpit pe nedrept din mijlocul comunității sale pentru a fi condamnat rapid și, ulterior, executat, alături de nenumărați alți clerici ruși, de autoritățile comuniste. Era foarte interesat de științele exacte și lucra mult în laboratoarele de cercetare pentru a testa diferite ipoteze. Însă toate acestea erau numai „efecte” ale lucrării sale pastoral-misionare. Așa cum observă părintele Serghei Bulgakov, care l-a cunoscut și apreciat în mod deosebit: „Centrul spiritual al per­sonalității sale, soarele de la care primeau lumină toate darurile sale, era preoția” (Prot. Serghei Bulgakov, în: Pavel Florensky, „Iconostasul”, traducere și cronologie de Boris Buzilă, Bu­curești, Ed. Anastasia, 2009, p. 10). În plus, Serghei Bulgakov afirma și că „adevărata operă a părintelui Pavel nu sunt cărțile pe care le-a scris, gândurile sau cuvintele sale, ci el însuși, întreaga sa viață, trecută ireversibilă din veacul acesta în cel viitor” („Iconostasul”..., p. 17). Preot dedicat pe de-a-ntregul misiunii sale, cercetător neobosit al tainelor naturii și ființei omenești, părintele Pavel Florensky a găsit timp și inspirație și pentru cercetarea teologiei icoanei orto­doxe.

Pictura bisericească pare să descopere o lume nevăzută

Pentru o persoană care nu a intrat niciodată într-o biserică ortodoxă, prima întâlnire cu pictura bizantină sau neobizantină provoacă un sentiment pe jumătate straniu, pe jumătate hieratic. Pictura bisericească pare să descopere o lume nevăzută ochilor înainte, păstrând însă și caracteristicile acestui univers, dar parcă înălțându-le la un alt nivel, adâncindu-le în însăși esența lor. În cuvintele părintelui Pavel Florensky: „Reprezentarea unui obiect nu este, ca imagine, tot un obiect, nici copia unui lucru sau dublura unui crâmpei de lume, ci o trimitere la original, un simbol al acestuia” (Pavel Florensky, „Iconostasul”, p. 147). Cei superficiali se grăbesc să afirme că, de fapt, sunt puși în fața unor erori de reprezentare, posibile numai în condițiile unei slabe pregătiri academice a pictorilor. Nimic mai fals! Din contră, este necesar ceva ce mediul academic, oricât de bine pregătit ar fi, nu poate să predea: înduhovnicirea sau sfințirea talentului natural al pictorului. Părintele Pavel Florensky preciza: „Oare nu este naivă tocmai concepția despre naivitatea icoanei? Pe de altă parte, aceste încălcări ale regulilor perspectivei sunt atât de constante și de frecvente – aș spune chiar sistematice!, obstinat sistematice, – încât, fără să vrei, te gândești că nu sunt câtuși de puțin întâmplătoare și că, de fapt, avem de-a face cu un sistem specific de reprezentare și de percepere a realului în iconografie” („Iconostasul”, p. 97). În pictura de tip renascentist sau, mai târziu, barocă, totul devine schematic, realismul conducând, inevitabil, la o poziționare pur umanistă chiar și în cadrul picturii bisericești. Lumea pătrunde în Biserică, înglobând-o chiar și din punctul de vedere al imagisticii acesteia. Însă, în Ortodoxie, tot ceea ce aparține lumii este îndumnezeit, transfigurat, condus la o treaptă mai înaltă. Acest fapt este magistral expus de părintele Pavel Florensky, care afirmă că nu doar din punct de vedere iconografic, ci și cultural, sistemul de gândire occidental este falimentar, transformând viața omului într-o schemă care nu conduce nicăieri, decât tot în interiorul acestei lumi. „Spațiul gândirii renascentiste se regăsește în ceea ce afirmă explicit adepții școlii de la Marburg, iar întreaga istorie a culturii devine, într-o însemnată măsură, un câmp de luptă împotriva vieții, cu scopul de a o înăbuși pe de-a-ntregul cu un sistem de scheme. Dar merită atenție și într-un fel ne face să zâmbim faptul că această alterare a capacității firești a omului de a gândi și de a simți, această reeducare a lui în spiritul nihilismului, este prezentată de omul modern ca o reîntoarcere la dimensiunea naturală a omului și ca o ridicare a unor stavile care i-ar fi fost impuse de cineva; în realitate însă, efortul de a șterge din sufletul omului înscrisurile istoriei nu face altceva decât să-l traumatizeze” („Iconostasul”, p. 118).

Arta „mecanică”, repetiție la infinit

Dacă am face o comparație între transformările picturii bi­sericești occidentale și ale celei răsăritene, am observa că, de aproximativ un mileniu încoace, în Biserica Ortodoxă, modificările canonului iconografic au fost mai degrabă minore. Nu s-au inventat școli noi, cu excepția celor de factură occidentală, care au adus un regres foarte mare față de ceea ce exista deja și au amestecat, în mod nefericit, stiluri incompatibile. Așa cum în Răsărit a existat permanent un singur ordin monahal, la fel și pictura bisericească a respectat un singur canon. Însă, din dorința de nou, Occidentul s-a rupt de această unitate, rezultând astfel tot mai multe experimente nefericite ale picturii bisericești. Ceea ce surprinde cel mai mult este că, deși există mai multe stiluri în Occident, nici unul nu pare să depășească standardul umanist, atât de limitat pentru a exprima bogăția conceptuală și imagistică a Bisericii. În Răsărit, însă, deși pictura bisericească pare să nu fi cunoscut un mare progres, sensurile ascunse încă în aceasta se descoperă treptat, uimind permanent cre­dincioșii și inspirându-le acestora sentimentul noutății, chiar dacă icoanele și pictura bisericească au deja câteva secole vechime. Părintele Pavel Florensky observa: „În ultimă instanță, există doar două moduri de ex­periență în raport cu lumea – cel ge­neral-uman și cel «științific», respectiv kantian – după cum există doar două atitudini față de viață, una interioară și cealaltă exterioară, și după cum există doar două tipuri de cultură: contemplativ-creatoare și rapace-mecanică. Totul se reduce la alegerea uneia sau a alteia dintre căi: cea a nopții medievale sau cea a zilei culturii iluministe; în continuare, totul urmează o ordine, ca după carte, într-o perfectă continuitate. Dar aceste perioade de cultură care alternează în istorie nu se delimitează câtuși de puțin rapid una de alta. Starea lor rămâne nedefinită în măsura în care spiritul însuși al epocii respective este nedefinit, fiindcă se simte obosit de ceva și nu are curajul să treacă la altceva” („Iconostasul”, p. 120).