Reflecţii liturgice: „Aşa să-ţi fie viaţa, încât să meriţi să primeşti împărtăşania în fiecare zi“

Liturghierul este prima carte din care se poate afla cum şi când se împărtăşeau credincioşii. În unul din Liturghierele vechi româneşti se rostea chemarea: "Atunci să se apropie cei ce vor să se împărtăşească. Şi viind unul după altul primesc Dumnezeieştile Taine."(1)

Ţările Române au intrat în contact cu tradiţia bizantină prin filieră slavă şi directă de la greci. Dependenţa faţă de Poarta Otomană a îngrădit cumva dezvoltarea unei vieţi euharistice. Biserica Ortodoxă, reflectată în Ţările Româneşti, şi-a întemeiat disciplina Tainelor şi a Sfintei Euharistii pe două cărţi: Pravila Mică (Îndreptarea Legii) şi Pidalionul. Pravila Mică a fost tipărită la Govora, în 1640, şi conţinea rânduielile bisericeşti; ulterior ea a fost intitulată "Îndreptarea Legii". Tipărită la Târgovişte în anul 1652, cuprindea şi Nomocanonul prescurtat al lui Alexie Aristen (sec. al XIII-lea). Pidalionul, "cea mai însemnată Pravilă a Bisericii noastre"(2), cuprindea ansamblul de canoane al Bisericii Ortodoxe, interpretate de Sf. Nicodim Aghioritul; înlocuieşte Pravila (Îndreptarea Legii) şi va circula în cancelariile eparhiale; ulterior, călugării răzvrătiţi, neascultând de îndreptarea calendarului, au introdus Pravila în popor şi au interpretat-o greşit.(3) Aceste cărţi au învăţat poporul şi Biserica Română. Prin aceste pravile s-au interpretat şi canoanele, care se refereau la împărtăşirea credincioşilor (2 Antiohia, 8/9 Apostolic). Pravilele, micile comentarii la aceste canoane, învăţau riguros fiecare detaliu al vieţii creştine: "Deci de-i va fi de la duhovnicul său, însişi dintru voia lui, sau văz Doamne, se va teme de păcate. Unul ca acela să se teamă şi să întrebe pe popi: au doar i-au dat lui învăţătura duhovnicului său? Iar de nu se va pleca, ci va petrece aşa întru a lui minte deşartă, să se despartă (de la Biserică)", comentariu la canonul 2 Antiohia.(4) Îndreptarea Legii tâlcuieşte acest canon nu atât de aspru ca Pravila Mică, dar nici atât de limpede, argumentând şi explicând prin învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, cu faimoasa Epistolă 93 către Patricia Caesareea. Scriitorii vremii sec. al XVII-lea au atitudini asemănătoare, Varlaam în operele şi predicile sale recomanda împărtăşirea de cel puţin patru ori pe an.(5) Preotul de la ţară ştia prin poruncă obligativitatea împărtăşirii de cel puţin patru ori pe an, chiar dacă realitatea contrazicea prescripţiile canoanelor şi ale pravilelor. La 1738, mitropolitul Ungro-Vlahiei Neofit Cretanul, în una din cele două pastorale(6) adresate poporului român, dorind să dezrădăcineze superstiţiile poporului, a făcut o sumară descriere etnografică a datinilor practicate de românii munteni. A doua pastorală evoca în termeni lipsiţi de echivoc nivelul scăzut al Euharistiei în rândul credincioşilor români, pe care-i ameninţa cu excomunicarea în caz de neîndreptare a acestei "rătăciri" şi "căderi" în pierzanie. Mitropolitul spunea la 1747: "Întâi că cei mai mulţi din norod nici aş fi ştiind că este Sfânta Priciaştenie, ci numai la ziua Sfintelor Paşti, ar fi mergând la Biserică şi nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine fiind mai înainte spovediţi, ci numai ca să ia pâine şi vin – paximan – ce se numeşte la voi Paşti, iar alţii cu ani îndelungaţi nu s-au spovedit şi alţii iar în toată vremea vieţii lor după cum am înţeles spovedania şi Sfânta Priciaştenie ce este nu o ştiam." (7) Situaţia sacramentală în sec. al XVIII-lea era sub orice critică; dacă în alte Biserici ierarhia lupta să introducă o viaţă intensă sau cel puţin s-o menţină pe cea existentă, în Muntenia poporul era în afara oricărei realităţi euharistice. În acest context, în urmă cu 225 de ani, ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul, refugiat la Braşov, încheia redactarea primului Manual de Împărtăşanie Continuă. Demersul său prin care îşi propunea restabilirea sensului apostolic şi patristic, al practicii liturgice ortodoxe s-a izbit de răstălmăciri şi a stârnit polemici. Pledoaria acestui monah în Ţara Românească reprezintă pentru noi voia de trezvie a poporului român pentru despătimire şi hristificare. Toată lucrarea lui poate fi sintetizată în cuvintele lui Ghenadie din Marsilia care, în jurul anului 470, scria: "Lucrarea zilnică a împărtăşirii euharistice nu o laud nici nu o mustru. Îndemn însă la cuminecare în toate duminicile dacă mintea e lipsită de înclinarea spre păcat"(8) şi cuvântul Sfântului Ambrozie (†397): "Aşa să-ţi fie viaţa, încât să meriţi să o primeşti (împărtăşania) în fiecare zi."(9) 1. F. E. Brightman, Liturgies eastern and western, London, 1896, p. 396, apud Tit Simedrea, Însemnări despre împărtăşanie şi duhovnic, în "Mitropolia Olteniei", anul VII (1955), nr. 7-9, pp. 399-409. 2. Ibidem. 3. Ibidem, p. 400 4. Pravila Mică, Vol. III, Bucureşti, 1885, p. 107. 5. Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavae, trad. după originalul latin de Gh. Gutu, introd. Maria Holban, note D. M. Pippidi, ed. Academia Republicii Socialiste, Bucureşti, 1973, .... la nota 11D. Pippidi prezentând realitatea spirituală din Moldova sec. al XVII-lea în capitolul Despre religia moldovenilor aminteşte despre scrierile diaconului Paul de Alep care remarca în calitatea sa de om al Bisericii: "Postul cel mai mare e tare păzit de Curte şi clasele de sus, dar poporul de jos nu păzeşte nici un post, nu face nici o rugăciune, peste tot nu prea se ţine de vreo religie. Ei sunt creştini doar cu numele". 6. Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, stud. introd. şi trad. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 7. 7. P. Năsturel, Le christianism roumain. Contradictions et fait nouveau, Buletinul Bibliotecii Române din Fraiburg, 1984, pp. 248 – 251, apud Împărtăşire .., p. 6. 8. Împărtăşirea..., p. 88. 9. Ibidem.