Relaţia dintre om şi Dumnezeu prin intermediul bolii

Dacă vorbim despre vindecare, fiecare dintre noi avem așteptări diferite. Adesea întâlnim nevoia imediată a omului de a scăpa de orice suferință fără efort, fără prezență, de aceea până și prezența la Taina Sfântului Maslu pare legată de dorința unei însănătoșiri trupești ce vine din afară, fără participarea efectivă a bolnavului la actul vindecării. Părintele Romanidis vorbește în „Teologia Patristică” despre Ortodoxie ca „disciplină terapeutică ce vindecă personalitatea umană”. El aminteşte de „medicul integru” care poartă de grijă de toți bolnavii fără a face selecții arbitrare, încercând să-i vindece pe toți de suferință, după modelul lui Dumnezeu Care ne iubește pe toți nu pentru meritele noastre. Acesta pare a fi modelul preotului, chemat să răspundă cu conștiință nevoii de vindecare a celui ce o cere.

Procesul de vindecare e dificil și îndelungat și presupune, în primul rând, să existe disponibilitate de ambele părți pentru terapia duhovnicească, pe care mulți o acceptă nu neapărat din convingere, ci ca pe un „colac de salvare” despre care nu au nici un prospect de folosință.

Este nevoie să ne amintim mereu că „procesul de vindecare sufletească a omului este grija esențială a Bisericii Ortodoxe”. De aceea, toate rânduielile bise­ricești, precum și tradiția ascetică a Bisericii se concentrează în jurul a trei stări duhovnicești care conduc omul la îndumnezeirea sufletului și a trupului prin curățirea de patimi și luminarea minții. Condiția „luminării” creștinului este condiția normalității sale creștine, în viziunea părintelui Romanidis.

Rânduielile bisericești nu au ca scop o împlinire a ritualului, ci conștientizarea persoanei (bolnave sau nu) de a deveni mai prezentă în propria credință, mai sensibilă la rugăciunile Bisericii, mai empatică la aproapele și la sensul pe care îl dă propriei vieți. Spre această normalitate ar trebui să se îndrepte pastorația bolnavilor din perspectiva Bisericii în contextul unei societăți „după Dumnezeu”, cum o definește inspirat Tristram Engelhardt Jr, o societate în care cultura secularistă dominantă a devenit surdă și oarbă față de existența lui Dumnezeu, în care totul devine lipsit de sens ultim, inclusiv morala. 

Războaie culturale pe „ruinele creştinătăţii”

Războaiele culturale de care vorbește Engelhardt ne arată o realitate crudă, ele se desfășoară pe „ruinele creștinătății” (de care amintea și Chantal Delsol), fiind alimentate de conflictele aproape ireconciliabile dintre cultura seculară dominantă și creștinismul tradițional. Ele implică tactici subversive fie că vorbim de politică, morală sau bioetică. În acest context, și modul în care ne raportăm la suferință s-a schimbat sau poate a fost același de-a lungul timpului fără să-l conștientizăm.

Suferința, în modernitate, a fost transformată în boală. Persoanele bolnave, spune doctorul Hinshaw, constituie o aglomerare de date „soft” - sentimente, emoții, valori și convingeri - nu într-atât de reale ca bolile lor. Odată ce atenția în purtarea de grijă a bolnavului s-a mutat pe boli și pe tratamentul lor, a fost pierdută perspectiva mai largă, transcendentă, asupra suferinței umane, ce se raporta din perspectivă creștină la păcat ca „breșă” în modul în care lucrurile ar trebui să fie. Ca urmare a păcatului, lucrurile rele se întâmplă și sunt experimentate de către oameni sub chipul suferinței, care duce spre moarte. Însă moartea, ne amin­tește Hinshaw, a fost preschimbată de biruința lui Hristos asupra ei într-o trecere prin moarte la viață.

Sfinții Părinți subliniază adesea că boala manifestă pedagogia dumnezeiască și este folosită de Dumnezeu spre binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor/ a pervertit. Paradoxal, boala trupului devine, prin Providența divină, un leac de tămăduire a sufletului, de care amintește atât de frumos și Sfântul Isaac Sirul în „Cuvinte despre nevoință”: „Priveghează asupra ta și ia seama… la mulțimea leacurilor pe care ți le trimite adevăratul Doctor pentru sănătatea omului tău celui dinlăuntru”.

Nu sunt sigur că ne amintim de lucrul acesta în condițiile propriei suferințe. Și dacă mergem pe linia descrisă de doctorul Hinshaw, ar trebui să recunoaștem că eșecul în a trata suferința este adesea o reflecție a incapacității îngrijitorului de a-și concentra atenția pe persoană, mai mult decât pe suferință. Suferința implică simptome care amenință integritatea pacientului ca persoană.

În loc de a fi îngrijiți bolnavii, doctorii tratează azi boli sau organe. În „Teologia bolii”, Jean-Claude Larchet prezintă un fenomen îngrijorător din perspectiva pasto­rației bolnavilor, cel al depersonalizării bolnavului în condițiile unor metode de diagnosticare din ce în ce mai sofisticate și a unor mijloace terapeutice complexe și tehnice. Acestea imprimă bolnavului o stare de nesiguranță și însingurare ce au ca efect deposedarea lui de suferințe și totodată reducerea mijloacelor prin care să le facă față.

Cele mai multe practici medicale actuale tratează bolnavul ca pe un organism pur biologic, ignorând dimensiunea spirituală care-l caracterizează fundamental. Această viziune face ca bolnavul să aștepte pasiv „mântuirea”
de la noul preot al timpurilor moderne: medicul.

Purtarea de grijă față de bolnav implică nu doar cunoaștere medicală completă, ci și dezvoltarea unei relații. Adesea, cea din urmă cere timp și nu presupune eficacitate în fața actului medical, cât alinarea suferinței prin răbdare și conștientizare.

Abordare practică a pastoraţiei bolnavilor

Unul dintre cei care a înțeles în chip pilduitor necesitatea „relației” între bolnav și îngrijitor (medic, preot, rudă) a fost Mitropolitul Antonie de Suroj, ale cărui meditații, conferințe și interviuri ne stau la dispoziție în creionarea unui profil autentic al celui care se pune într-o astfel de slujire a aproapelui.

Pentru o posibilă biografie a Mitropolitului Antonie ar fi de folos lectura cărții doamnei Gillian Crow: „Acest om sfânt - impresii despre Mitropolitul Antonie” (Editura Theosis, 2017), care i-a fost ucenică apropiată și mărturisește prin cartea ei spiritul viu și practic al mitropolitului de a se raporta la credință. Pentru el creștinismul nu era o concepție despre lume, ci un mod de a intra în legătură cu Dumnezeu cel Viu și a trăi în acord cu poruncile Lui.

Nu putem fi creștini, spunea el, dacă îl percepem pe Dumnezeu ca pe un element de decor în viața noastră.

Mitropolitul Antonie explorează o realitate mai puțin discutată și se referă nu doar la modul în care e văzută și tratată boala, ci în același timp la modul în care e văzută și tratată sufe­rința omului din perspectiva credinței. El considera esențială cultivarea în inimă a credin­cioșiei și a stării de curăție care îl vor ajuta pe credincios să rămână al lui Dumnezeu chiar și atunci când trece prin momente de cădere din cauza neputinței umane. Era convins că numai când inima e însetată de Dumnezeu gândurile se pot îndrepta spre El. Fiind o fire extrem de practică, știa că este ușor să te dedici lui Dumnezeu când lucrurile merg fără greutate, dar când „urcușul” este greu, îl îndepărtezi ușor pe Dumnezeu din viața ta. De aceea pregătirea pentru asis­tența în fața bolii și a suferinței începe de la o pastorație vie, profund ancorată în expe­riența întâlnirii cu aproapele.

Un scurt excurs pastoral prin activitatea Mitropolitului Antonie este argumentat de viziunea sa profund teologică și practică în relație cu boala și bolnavul, ce nu mai e tratat din perspectiva actului medical, ca suport al reacțiilor exterioare, ci vizează o perspectivă profund teologică ce are în vedere „trupul morții și al slavei” deopotrivă, pentru că omul trebuie să trăiască cu ­întreaga lui ființă în Hristos.