Repaus sau mişcare, în lombalgie?

Durerile de spate constituie una dintre cele mai frecvente dureri la populaţia adultă, precum şi la vârsta a treia. Se apreciază că 70% din persoane au avut cel puţin o dată în viaţă un episod de durere lombară. Întrucât durerea se intensifică, de multe ori, prin mişcare, a existat tendinţa de a se recomanda acestor bolnavi şederea la pat. În ultimele decenii însă s-au acumulat numeroase studii care au demonstrat că şederea la pat este ineficientă şi, uneori, chiar dăunătoare. Din această cauză, actualmente, medicii sfătuiesc bolnavii să continue să se mişte, deoarece, în acest fel, criza trece mai repede. Cu toate acestea, în ciuda acestor sfaturi medicale, un număr de pacienţi continuă să aleagă repausul la pat, mai ales în prima fază a durerilor de spate.

Încercând să afle cauza pentru care pacienţii aleg şederea la pat, un grup de cercetători din Belgia şi Olanda au investigat, cu ajutorul unor chestionare, peste 450 de pacienţi, bărbaţi şi femei cu o vârstă medie de 43 ani. Dintre aceştia, o dată cu declanşarea crizei, 33% au optat pentru repaus la pat, dar numai 8% au stat în pat mai mult de patru zile. Alegerea repausului de acest tip a fost cauzată de unii factori cognitivi şi emoţionali, în special din cauza percepţiei catastrofice legată de durere şi a fricii ca nu cumva mişcarea să determine leziuni mai serioase. Interesant ni se pare faptul că pacienţii care au rămas în pat mai mult de patru zile de la debutul durerii au prezentat un grad mai mare de invaliditate, la un an de la episodul acut. Un alt lucru observat în acest studiu a fost acela că pacienţii care aleg şederea la pat au o şansă mai mare de cronicizare a bolii şi folosesc mai multe medicamente împotriva durerii decât cei care continuă să se mişte. O altă categorie de pacienţi aleg şederea la pat ca un comportament de evitare, deoarece, contrar celor spuse de medic, ei cred că, dacă vor rămâne în picioare, se vor produce leziuni mult mai grave şi mai dureroase. Indiferent dacă este vorba de o lombalgie acută sau cronică, terapia trebuie să fie complexă, atât cea medicamentoasă, cât şi cea kinetoterapeutică. Se vor utiliza antiinflamatoare nesteroidiene (aspirină, diclofenac, ibuprofen, piroxicam, meloxicam, nimesulid), asociate cu miorelaxante (benzodiazepine) şi cu medicaţie topică (unguente, creme, geluri, sprayuri, antiinflamatoare, antalgice, hiperemiante). În formele cronice, dau rezultate şi antidepresivele, care combat stresul psihologic, destul de frecvent întâlnit la astfel de bolnavi. De un mare ajutor sunt şi mijloacele fiziokinetoterapeutice, care cuprind masajul, ultrasunetele, electroterapia şi terapia ocupaţională.