Revista presei

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 19 Aprilie 2021

DC News relatează povestea icoanei de la Biserica „Sfântul Nicolae”-Dintr-o Zi din București, copie în mărime naturală a Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Paramythia” de la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos, adusă aici în martie, anul acesta. Denumirea icoanei, în traducere „Mângâietoarea”, provine de la o minune săvârșită prin mijlocirea Maicii Domnului, la începutul secolului al 14-lea. Icoana originală era o frescă pictată pe zidul exterior al bisericii mari a Mănăstirii Vatoped, iar aici se așezau cheile mănăstirii. În dimineața zilei de 21 ianuarie 1320, când Sfântul Ghenadie, starețul mănăstirii, a vrut să dea cheia portarului pentru a deschide poarta, Maica Domnului i-a vorbit din icoană spunându-i să nu deschidă în acea zi, pentru că în afara zidurilor se află ascunși pirați care așteaptă să năvălească. Starețul a adunat imediat obştea și, cu mijloacele pe care le aveau la îndemână, monahii au reușit să-i alunge pe pirații surprinși că fuseseră descoperiți. Mai târziu, fresca a fost decupată și așezată într-unul din paraclisele Mănăstirii Vatoped, unde se află și astăzi. Ferecătura de argint a icoanei a fost făurită la Mănăstirea Golia, din Iaşi, pe cheltuiala unor boieri moldoveni, în anul 1859.

Formula AS publică un reportaj despre biserica ortodoxă din Ribița, veche de șase secole, recent intrată într-un amplu proces de restaurare. „E-mbrăcată-n schele de lemn și, deși abia s-a luminat de ziuă, muncitorii robotesc deja împrejurul ei. Dincolo de ușița cea mică, șubrezită și ea, timpul a fugit din ceas. ­Înăuntrul bisericii e secolul cincisprezece. Aș fi vrut să intru într-o biserică, dar am intrat într-un mormânt. Pe-ntreagă lungimea zidurilor, în locul pardoselii, se cască o groapă uriașă. S-a săpat deja mai bine de un metru jumate în adâncime și încă mai trebuie, îmi spune preotul paroh Alin Perța. De jur împrejur, pereții sunt ascunși în spatele unor folii protectoare, negru-compact, din spatele cărora abia străbate, în dreptul ferestrelor, câte-o timidă geană de lumină. Rămân, la propriu, fără glas. Pământul acesta, așezat încă de pe la 1400 sub lespezile de piatră ce-au podit biserica, nu l-a mai atins nimeni până acum. E ca și când aș fi găsit biserica-ngenuncheată în ea însăși, văduvită de sfinți, de altar și de catapeteasmă. Aș lua-o-n brațe dacă n-aș ști că nu-s vrednică s-o fac”, scrie Camelia Starcescu, autoarea reportajului.