„Revolta“ de la Agapia, reţetă comunistă de instigare şi manipulare prin presă

▲ În urmă cu două săptămâni, comuna Agapia, din judeţul Neamţ, a fost străbătută de o „revoltă“ ▲ Nemulţumite de faptul că reprezentanţii legali ai Mănăstirii Agapia au obţinut în instanţă recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 49 de hectare de teren, reprezentând fosta vatră a mănăstirii, două familii din respectiva comună s-au declarat profund indignate de faptul că nu li se permite să-şi construiască case pe acest teren ▲ Şi, pentru că, într-o liniştită comună nemţeană, o revoltă împotriva unei instituţii bisericeşti nu poate fi considerată decât un subiect „spumos“, mass-media locală şi chiar unele ziare şi televiziuni centrale au alocat spaţii largi acestui subiect

 

▲ „Război cu stareţa“, „Gâlceavă sub patrafir“ sau „Mitingul pământului în faţa Mănăstirii Agapia“ au fost doar câteva dintre titlurile bombastice care au prezentat acest subiect, însoţite de imagini cu cetăţeni care cereau „demisia stareţei“ şi ameninţau că îşi vor da foc ▲ După aproape 50 de ani de comunism, acest proces absolut normal într-o societate civilizată, de îndreptare a abuzurilor săvârşite asupra dreptului la proprietate, este greu digerabil, mai ales pentru cei care s-au folosit vreme îndelungată de bunurile altor persoane sau instituţii ▲

 

 

 

 

Retrocedarea terenurilor şi clădirilor deţinute de diverşi proprietari, persoane fizice sau juridice, înainte de perioada comunistă, a reprezentat o grea încercare pentru autorităţile române. Dincolo de complicaţiile inerente unui proces atât de complex, un rol important în tergiversarea acestei acţiuni l-a avut şi cadrul legal ambiguu, incomplet, interpretabil, existent în anii de după 1989. Rezultatele s-au văzut de-a lungul timpului, când acţiunile de retrocedare au fost însoţite, în foarte multe cazuri, de manifestări violente, de procese interminabile şi chiar de fapte cu caracter penal. Mass-media din acea vreme a prezentat, ani buni, cazuri de vătămări corporale şi chiar omoruri, săvârşite în urma acţiunilor de revendicare ale foştilor proprietari. După aproape 50 de ani de comunism, acest proces absolut normal într-o societate civilizată, de îndreptare a abuzurilor săvârşite asupra dreptului la proprietate, a fost greu digerabil, mai ales pentru cei care s-au folosit vreme îndelungată de bunurile altor persoane. Complicaţiile juridice şi tensiunile provocate de acest proces au determinat guvernanţii să procedeze la o clarificare a cadrului legal, astfel încât Legea Fondului Funciar nr. 18/1991 a fost completată sau dublată prin Legile 169/1997 şi 247/2005. Rămăşiţele gândirii comuniste nu au putut fi însă corectate prin legi, iar acţiunile (perfect întemeiate) de recuperare a bunurilor confiscate de autorităţile acelor vremuri sunt privite în continuare, de multe ori, într-o manieră deplasată, ce poate fi sintetizată prin sintagma „se întorc boierii, să-şi ia moşiile înapoi“. Dacă, în alte state fost comuniste, retrocedarea terenurilor sau clădirilor confiscate de autorităţi către foştii proprietari s-a desfăşurat într-o manieră mult mai civilizată, în România există încă foarte multe persoane care nu acceptă faptul că a existat viaţă şi înainte de instaurarea comunismului. Mai grav este însă când o asemenea gândire este însuşită chiar şi de reprezentanţi ai autorităţilor locale, autorităţi care, potrivit legii, ar trebui să recunoască şi să garanteze persoanei dreptul la proprietate.

 

 

 

 

Subiect spumos pentru presă, campanie electorală pentru autorităţi

 

 

 

 

În urmă cu două săptămâni, comuna Agapia, din judeţul Neamţ, a fost străbătută de o „revoltă“. Mai exact, câteva persoane din respectiva comună s-au declarat profund indignate de faptul că reprezentanţii legali ai Mănăstirii Agapia, situată pe raza comunei, au obţinut în instanţă recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 49 de hectare de teren, reprezentând fosta vatră a mănăstirii. Deşi acest lucru nu era o noutate, hotărârea fiind veche de 5 ani, respectivele persoane, descurajate de faptul că, în tot acest timp, încercările de a face instanţele de judecată să se răzgândească eşuaseră, s-au gândit că ar fi indicat să se revolte. Şi pentru că, într-o liniştită comună nemţeană, o revoltă împotriva unei instituţii bisericeşti nu poate fi considerată decât un subiect „spumos“, mass-media locală şi chiar unele ziare şi televiziuni centrale au alocat spaţii largi acestui subiect. „Război cu stareţa“, „Gâlceavă sub patrafir“ sau „Mitingul pământului în faţa Mănăstirii Agapia“ au fost doar câteva dintre titlurile bombastice care au prezentat acest subiect, însoţite de imagini cu cetăţeni care cereau „demisia stareţei“ şi ameninţau că îşi vor da foc. Mai mult, chiar primarul liberal al comunei, prezent în mijlocul manifestanţilor, a căror cifră varia de la 10 la 30, în funcţie de ziar, recunoştea că „oamenii au dreptate, că este o situaţie tensionată, deoarece Mănăstirea a comis un abuz“.

 

 

 

 

Localnicii au beneficiat de nepăsarea autorităţilor comuniste, însuşindu-şi terenul mănăstirii

 

 

 

 

În timpul regimului comunist, cele 49 ha de teren care formau vatra Mănăstirii Agapia au fost înregistrate în Registrul Agricol, iar mănăstirii i s-a recunoscut calitatea de proprietar. „Această recunoaştere s-a făcut doar din punct de vedere juridic, deoarece, practic vorbind, mănăstirea îşi exercita dreptul de proprietate, însă nu şi posesia efectivă asupra întregii suprafeţe“, a precizat părintele Constantin Grigore, consilier juridic al Arhiepiscopiei Iaşilor. Drept urmare, profitând de lipsa de reacţie a autorităţilor din acele vremuri, diverşi localnici ai comunei Agapia au ocupat, în perioada 1950-1990, anumite suprafeţe de teren, pe care le-au îngrădit şi exploatat după bunul plac. „Această posesie precară a început prin alungarea maicilor din mănăstire, care mergeau să lucreze terenul. Puse în faţa acestui fapt, autorităţile din acea vreme au recunoscut dreptul de proprietate al mănăstirii asupra terenului, însă nu au făcut nimic pentru a-i sancţiona pe cei vinovaţi“, a spus maica stareţă a Mănăstirii Agapia, stavrofora Olimpiada Chiriac. Mai mult decât atât, fostul Sfat Popular a permis unora dintre săteni, pe baza unor simple declaraţii, să-şi înregistreze parcele din terenul mănăstirii pe numele lor. Acest aspect a fost invocat şi de primarul comunei Agapia, Vasile Cucoş, în apărarea celor nemulţumiţi de faptul că mănăstirii i-a fost recunoscut în instanţă dreptul de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren. „Aceşti oameni deţin terenul legal. L-au primit moştenire sau l-au cumpărat cu acte în regulă. Îl au în Registrul Agricol şi plătesc taxe şi impozite“, a declarat primarul Cucoş. Juriştii Mitropoliei contrazic însă acest argument precizând că, prin simpla înregistrare a unei suprafeţe de teren în Registrul Agricol din acea vreme, acei săteni nu au dobândit automat şi calitatea de proprietar. „Oamenii dădeau pur şi simplu o declaraţie, prin care susţineau că deţin respectiva suprafaţă de teren, erau înregistraţi în Registrul Agricol şi plăteau impozit la stat. Dar acesta nu este în nici un caz un argument prin care să demonstrezi dreptul de proprietate“, a explicat părintele jurist Constantin Grigore.

 

 

 

 

Judecătorii au dat câştig de cauză mănăstirii

 

 

 

 

În anul 2004, pentru înscrierea în Cartea Funciară, Mănăstirea Agapia a făcut demersurile necesare întocmirii documentaţiei cadastrale pentru terenul din vatra mănăstirii, în suprafaţă de 49 de hectare. Cu ocazia măsurătorilor făcute şi a studierii documentelor la care au avut acces, inginerii cadastrali au constatat că, de-a lungul timpului, în perimetrul celor 49 ha situate în vatra mănăstirii, au ocupat samavolnic sau au fost împroprietăriţi ilegal, sub diferite forme, de către regimul comunist, un număr de 34 de cetăţeni, care deţin împreună peste 9 ha de teren. Acest teren a fost înscris, în anul 1959, în Registrul Agricol al Primăriei Agapia, cu toate că se suprapunea practic peste rolul deţinut de mănăstire. Astfel, cele 34 de persoane au declarat autorităţilor că sunt proprietarii terenurilor, fără să posede însă şi acte în acest sens. Mai mult, unii dintre aceşti „proprietari“ au ocupat suprafeţe de teren mai mari decât în rolurile înregistrate. Pe aceste terenuri au fost construite diferite clădiri (case, anexe de gospodărie etc.), pe care le-au îngrădit şi le-au stăpânit până la începutul anilor â90, când, folosindu-se de rolul agricol obţinut în anul 1959, pe baza Legii 18/1991, au solicitat comisiei locale de fond funciar emiterea de titluri de proprietate. În baza acestor titluri, au vândut apoi o parte din terenuri altor 29 de persoane. În anul 2002 însă, prin compararea documentelor deţinute de mănăstire, respectiv de localnicii care au obţinut teren în perimetrul celor 49 de ha, Judecătoria Tg. Neamţ a emis o sentinţă rămasă definitivă şi investită cu formulă executorie, prin care a recunoscut mănăstirii dreptul de proprietate pentru cele 49 ha, teren care nu a fost secularizat, expropriat, cedat sau înstrăinat prin alte forme de către mănăstire. „Această sentinţă este motivată de dispoziţiile dreptului comun şi nu de prevederile legilor fondului funciar. Deoarece terenul mănăstirii nu a fost niciodată confiscat, nu avea ce să i se retrocedeze, ci doar i s-a constatat dreptul de proprietate. Faptul că au fost emise, în paralel cu actele deţinute de mănăstire, roluri pe acest teren şi, ulterior, titluri de proprietate, nu este o problemă care ţine de noi, ci o greşeală a autorităţilor şi o lege de retrocedare incompletă la acea vreme“, a declarat avocatul care reprezintă Mănăstirea Agapia, Rodica Ioniţă.

 

 

 

 

Cine sunt protestatarii

 

 

 

 

Cetăţenii „revoltaţi“ din comuna Agapia sunt, în fapt, două familii, Sandu şi Marin, care, deşi au susţinut în faţa jurnaliştilor prezenţi la acţiunea de protest organizată acum două săptămâni că sunt „băştinaşi ai comunei şi că terenurile le-au moştenit din moşi-strămoşi“, nici măcar nu provin din această localitate. Ce au în comun cele două familii este faptul că au cumpărat două suprafeţe de teren, situate în vatra mănăstirii, de la doi localnici care deţineau titluri de proprietate pe terenurile vândute, eliberate cu mare uşurinţă în baza Legii 18/91 şi care intrau în contradicţie cu dreptul de proprietate recunoscut de instanţa mănăstirii. Mai mult, deşi, la data perfectării actelor de vânzare-cumpărare, ambii cumpărători au cunoscut litigiul existent şi faptul că proprietara terenului este, în fapt, Mănăstirea Agapia, cele două familii nu au ţinut cont de acest lucru.

 

 

 

 

Magistraţii au anulat o decizie ilegală a Primăriei Agapia

 

 

 

 

După perfectarea actelor de vânzare-cumpărare a celor două suprafeţe de teren, de 522 mp, respectiv 787 mp de teren, familiile Sandu şi Marin au solicitat în instanţă intabularea terenului şi obţinerea documentaţiei cadastrale. Acest lucru nu a fost însă posibil, deoarece mănăstirea era deja intabulată cu aceste suprafeţe de teren. Cei doi noi proprietari nu s-au oprit însă aici şi au început o lungă serie de procese cu mănăstirea, în care au încercat, pe toate căile posibile, să convingă magistraţii că deţin terenul în mod legal şi că au dreptul să construiască pe suprafeţele respective. Mai mult, deşi litigiul nu era soluţionat de instanţă printr-o decizie definitivă şi irevocabilă, familia Sandu a obţinut, de la primarul Comunei Agapia, autorizaţia de construire a unui imobil, deşi nu era proprietară asupra terenului. „Pentru a obţine eliberarea unei autorizaţii de construcţie, Legea 50/1991 prevede obligativitatea de a se face dovada calităţii de proprietar pe terenul pe care se ridică construcţia, de a se prezenta documentaţia cadastrală, precum şi dovada intabulării dreptului de proprietate în Cartea Funciară. Acestea au fost considerentele pentru care judecătorii au constatat nulitatea absolută a autorizaţiei de construcţie emisă de Primărie şi a fost dispusă sistarea construcţiei până la soluţionarea litigiului“, a explicat avocatul Rodica Ioniţă.

 

 

 

 

„Mănăstirea nu va avea curajul să se judece cu un preot“

 

 

 

 

Cea de-a doua familie nemulţumită de faptul că mănăstirea nu îi recunoaşte dreptul de proprietate asupra terenului şi, implicit, nu îi permite să construiască pe acest teren, a pierdut, de asemenea, toate procesele avute până acum cu mănăstirea. Ca şi în cazul familiei Sandu, Florinel Marin, care s-a prezentat stareţei Mănăstirii Agapia drept preot care slujeşte în teritoriul românesc de dincolo de Prut (probabil preot adept al fostului arhiepiscop Nikolai Vasilievici Kantarean, actualul mitropolit Vladimir al Chişinăului şi al Moldovei, mitropolie subordonată Patriarhiei Ruse - n.a.), a cunoscut situaţia litigioasă a terenului pe care intenţiona să-l cumpere. „L-am avertizat în legătură cu acest lucru şi i-am spus să nu cumpere terenul, pentru că este al mănăstirii. Mi-a răspuns că mănăstirea nu va avea curajul să se judece cu un preot“, a povestit stareţa Mănăstirii Agapia întâlnirea pe care a avut-o cu Florinel Marin, înainte ca acesta să cumpere terenul. După acel moment, toate încercările acestuia de a intra în posesia terenului şi de a demola imobilul situat pe respectiva suprafaţă, pentru a construi unul nou, au fost respinse de magistraţi.

 

 

 

 

Nici o casă construită legal pe terenul mănăstirii nu va fi demolată

 

 

 

 

Puse în faţa situaţiei de a fi cumpărat de la sătenii din Agapia două terenuri asupra cărora nu puteau să-şi exercite proprietatea, cele două familii, Sandu şi Marin, au încercat să-i instige şi pe ceilalţi localnici din vatra mănăstirii să participe la protestul menit să sensibilizeze autorităţile, spunându-le ca mănăstirea le va demola casele şi-i va alunga de pe terenul ei. „Noi am pierdut toate procesele pe care le-am avut, iar pe cale judecătorească nu mai putem face nimic. Am cumpărat casa şi terenul cu acte în regulă, iar acum nu putem ajunge la proprietatea noastră. Oamenii trebuie să ştie că toţi se află în situaţia noastră, iar, mai devreme sau mai târziu, vor avea de suferit ca şi noi“, declara, în urmă cu o săptămână, Elena Marin, unui cotidian local din judeţul Neamţ. Ce a omis însă să spună jurnaliştilor familia Marin este faptul că, înainte de a pierde toate procesele pe care le-a avut cu mănăstirea, a fost avertizată de maica stareţă să nu cumpere respectivul teren. „Ceilalţi cetăţeni care au locuinţe pe terenul din vatra mănăstirii au avut o atitudine paşnică şi au recunoscut calitatea de proprietar pe care o are Mănăstirea Agapia. Nici o casă construită legal pe terenul nostru nu va fi demolată şi nu-i vom obliga pe cei de bună-credinţă să-şi părăsească locuinţele. Vrem doar ca dreptul nostru de proprietate să fie recunoscut“, a spus stareţa Mănăstirii Agapia.

 

 

 

 

▲ Scurt istoric al terenului deţinut de Mănăstirea Agapia

 

 

 

 

Prima atestare documentară a Mănăstirii Agapia datează din anul 1642, când hatmanul Gavriil, fratele domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, a donat clericilor terenul ce urma să constituie vatra mănăstirii. În 1911, autorităţile din acea vreme au realizat şi prima schiţă cadastrală a acestui teren, păstrată în arhiva mănăstirii, în care este specificată clar suprafaţa totală de 49 ha de teren şi împărţirea pe categorii de folosinţă (clădire, curte, imaş, poiană etc.). Potrivit obiceiului vremii, terenul agricol şi forestier deţinut de mănăstire era lucrat de argaţi, adică angajaţi ai mănăstirii, care primeau simbrie, masă şi cazare în locuinţele construite în vatra mănăstirii. În afară de aceste locuinţe, fostele stareţe ale mănăstirii au permis, de-a lungul timpului, unor angajaţi să-şi construiască case proprii pe aceste terenuri, în care să locuiască împreună cu familiile lor. Pe toată durata regimului comunist, terenul ce constituie vatra mănăstirii nu a fost confiscat printr-un decret de expropriere şi nici nu a intrat în CAP Agapia.