Rezistența prin credință și cultură azi

„Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și aruncă-te în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit, și le veți avea” [Marcu 11, 23-24]

Editurile Patriarhiei Române

Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu!” [Facerea 22, 2]. Un îndemn dumnezeiesc pe care, intellectual sau rațional, Avraam nu îl poate cuprinde, însă pe care totuși îl acceptă. Anume, prin credință, prin care se percepe a fi în relație, în comuniune cu Dumnezeu. Nu înțelege semnificația a ceea ce i se pretinde, nu întrevede o justificare a jertfei pe care are a o aduce. În schimb, nutrește convingerea că Dumnezeu este desăvârșit și atotputernic, că El [singur] știe în ce constă rostul sacrificiului cerut.

Câtă vreme atitudinea aceasta, prin care Avraam se lasă în seama cerului, se reazemă pe gândul că pentru Dumnezeu totul e posibil, „credința creștinismului implică faptul că totul este posibil și pentru om” [Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008, p. 153]. O omnipotență conferită de o trăsătură esențială a credinței, aceea constând în faptul că ea „este o putere de legătură care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut” [Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în: Filocalia 3, Ed. IBMO, București, 2009, p. 153]. În creștinism, credința îi deschide omului calea dezrobirii în raport cu tot ce ține de natural, a detașării de orice imperativ al firii. Așadar, calea înspre o libertate culminantă, implicând putința de a acționa eficient până și asupra naturii lucrurilor sau a fenomenelor [cf. Marcu 11, 23-24].

Este vorba astfel despre o libertate a cărei manifestare înnoiește, întemeiază, instituie. O libertate ce definește o manieră inedită, originală, de relaționare a omului cu lumea. Este unicul fel de libertate în măsură a-l feri pe om de efectele încercărilor, ale unor împrejurări ce provoacă suferință, pe care istoria i le pune înainte. O libertate pe care credința în Dumnezeu o generează, o conserve și o susține. Iar credinței îi stau alături postirea și rugăciunea neîntreruptă, continua înălţare a gândurilor înspre Dumnezeu. Căci „temelia tuturor bunătăților și eliberarea sufletului din robia vrăjmașului, și calea ce duce spre lumină și spre viață sunt alcătuite din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc și să postești pururi […], într-o meditație și cugetare neîncetată la Dumnezeu” [Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Humanitas, București, p. 128].

O libertate neîntemeiată pe consacrarea minții și a inimii lui Dumnezeu este infirmă. În fapt, doar aparentă. Nu are cum rezista grijii sau amenințărilor din afară, nu le află noimă nici calamităților istorice, nici suferințelor curente. „Este […] interesant să notăm că existența lui Dumnezeu i se impune cu o mai mare urgență omului modern, pentru care istoria există ca atare, ca istorie și nu ca repetare, decât omului culturilor arhaice și tradiționale care pentru a se apăra de teroarea istoriei dispunea” de mit și ritual [M. Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, p. 154].

Alături de credință, cultura e chemată să opună rezistență istoriei. În România perioadei anterioare revoluției din Decembrie 1989, semnificația rezistenței prin cultură comporta o notă de pasivitate. Se punea problema distanțării de toate posibilele expresii ale unui cult al personalității. Intrau în discuție dorința și nevoia de a veghea intransigent asupra păstrării autenticității și a curăției moral-intelectuale. Era vorba de a căuta statornicirea în hotarele unei discreții atente, în condițiile optării pentru abținerea de la împotrivire deschisă.

Raportat la timpul de dinainte de 1990 şca și la prezentţ, lectura poate fi considerate mijloc de eliberare, de izbăvire de istorie, sursă de repere pe căi ale unor limpeziri lăuntrice. Pe atunci, cartea oferea singurele chei ce deschideau înspre dincolo de realități obiective purtătoare ale unor stigmate ideologice. Lipsea cu totul putința optării pentru altceva în vederea întemeierii propriei evoluții culturale sau spirituale. Iar o carte era supusă cenzurii dacă includea teme ce aparțineau unor arii ale cunoașterii asupra cărora autoritățile urmăreau a exercita o supraveghere strictă. O cât de expeditivă referire, o cât de vagă raportare, la sfere precum religia, politica, mistica ori la subiecte precum libertatea avea ca efect catalogarea lucrării ce le conținea ca fiind nocivă social.

În prezent, nu atât politicul, cât economicul, constituie sfera căreia cultura și credința au a-i contrapune valorile lor. Ponderea crescândă a aspectelor economice în viața comunităților, ca și în vieți individuale, poate produce schimbări la nivel lăuntric. Anume, scopurile coboară la nivelul unei sfere a unor trebuințe imediate. Credinței și culturii le revine deci rolul de a sublima acele scopuri, de a le imprima înălțime și adâncime, orientare cerească.