Români din Serbia. Mărturii din Alibunar (II)

Citiți și: Români din Serbia. Mărturii din Alibunar (I)

În Alibunar, Banatul de Sud (Sârbesc), viaţa duhovnicească a românilor de aici - de care se îngrijeşte preotul paroh Gabriel Simionesei, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” - se împleteşte armonios cu viaţa culturală, dovadă fiind existenţa trupei de teatru „Conu’ Alecu”, coordonată de Remus Berlovan, a trupei de dans sau a corurilor de copii, conduse de profesorul de cultură muzicală Leri Menger. Cei trei ne-au mărturisit, într-un interviu pentru Radio TRINITAS (a cărui primă parte a fost publicată în 11 iulie), despre cum decurge viaţa de zi cu zi a românilor de aici.

Domnule Remus Berlovan, dvs. conduceţi trupa de teatru din Alibunar?

Remus Berlovan (R.B): Da, eu sunt președintele Uniunii Teatrelor. Nu este un teatru profesionist, ci de amatori, şi în care toți lucrează benevol. Deşi oamenii sunt angajați fiecare în diferite meserii, întotdeauna își găsesc timp să vină la teatru. Când am început teatrul, primii care ne-au sărit în ajutor au fost familiile române de aici. Nu ne-am așteptat la atâta ajutor. Ne-au ajutat și financiar să ne punem pe picioare și să pornim în această activitate. Ne simțim foarte bine și cred că am realizat unele din planurile pe care ni le-am propus. În 2024, am cucerit marele premiu, prezentând o piesă de Adrian Petrescu, foarte modernă și actuală. Așa că noi considerăm că teatrul, în localitatea aceasta, are un viitor. Mai ales că oamenilor le place. Și, deşi suntem tot mai puțini, când prezentăm o piesă de teatru în limba română, sala este plină.

Cine face parte din această trupă?

R.B.: În 22 de ani, prin trupa noastră au trecut mai mult de 50 de actori amatori. Cred că nu există o familie din Alibunar care să nu fi avut pe parcursul anilor cel puțin un actor în trupa de teatru. Practic toată localitatea, chiar și aici, prezentul profesor Leri Menger ne-a ajutat în câțiva ani, desigur, tot benevol, ca toți ceilalți. Considerăm că este o activitate care trebuie menținută.

Cum se desfășoară selecția, apoi întâlnirile pentru repetiții și reprezentația propriu-zisă?

R.B.: Prima dată se alege piesa pe care dorim să o prezentăm și, în funcție de asta, cunoscând oamenii din sat, chemăm pe aceia care considerăm că sunt cei mai potriviți pentru unele roluri. Sunt care vin, sunt și care ne resping, spunând că au emoții, că nu pot să apară pe scenă... După ce am ales actorii, începe lucrul. De obicei, lucrăm cu un regizor profesionist. Avem norocul că s-a întors din București Ovidiu Broștean, care trăiește în localitatea noastră, este regizor de profesie și el pune în scenă spectacolele noastre.

Aici, în localitate...

R.B.: Da. Căminul cultural ne pune la dispoziție scena, jucăm piesa și ne prezentăm la Zilele de teatru, care în fiecare an încep la o săptămână după sărbătoarea pascală. Așa s-a hotărât.

Cum se desfășoară?

R.B.: Fiecare trupă de teatru se prezintă în localitatea sa. Juriul este acela care merge din loc în loc.

Mai sunt și alte trupe românești?

R.B.: Da, anul acesta (2024, n.red.), de exem­plu, la Zilele de teatru au participat șapte trupe românești. Înainte de războaiele care au distrus fosta Iugoslavie, au fost ani în care s-au prezentat 15, chiar și 20 de trupe de teatru, care au susţinut spectacole în limba română. Majoritatea au fost trupe foarte bune, care au prezentat spectacole de excepție. Prima prezentare este întotdeauna la Zilele de teatru, după care urmează să dăm reprize. De obicei, le dăm în comuna noastră și în localitățile românești. Mergem și în străinătate, dacă ne invită. Teatrul nostru a fost la Lugoj, în România, ne-am prezentat într-un an, am fost la festivalul Yorick de la Piatra Neamț, organizat de Draga Olteanu Matei, și am fost unica trupă care a prezentat un spectacol de teatru în cadrul festivalului Miss Diaspora, la Mangalia.

Ce vârste au membrii trupei?

R.B.: Depinde de piesă. Anul acesta au făcut parte din piesă doar trei personaje, eu fiind cel mai în vârstă, și două femei, în jur de 40 de ani. Sunt ani când joacă cu noi și copii. Spre exemplu, în piesa lui Ștefan Caraman, Epilog, am avut undeva în jur de vreo zece copii de la școala elementară care au jucat în piesă.

Domnule profesor, ce alte activități îi mai țin pe români uniți? Există și trupe de dans?

Leri Menger (L.M.): Da, există. Şi eu dansam cândva. Pe urmă, m-am retras de pe scenă, ba chiar am fost și în juriu la aceste festivaluri. Momentan, avem o trupă de dans mixtă. Să fiu sincer, întotdeauna era mixtă în Alibunar, în sensul că dansau și sârbii, și românii. Poate frumusețea cea mai mare este că toți dansam și dansuri sârbești, și românești, trăind într-un sat, așa, unde există și sârbi, și români. Am poze acasă unde mama mea a dansat Călușerii, dans bărbătesc. Aceasta arată că și atunci aveau nevoie de băieți, ca și acum, chiar în costumație, unde dansau dansul tradițional.

Deci avem trupe de dans în mai fiecare sat aici. Eu lucrez și la Petrovasâla, știu că și acolo există. Aici avem, dacă nu greșesc, două formații. Copiii mei dansează, am doi fii care dansează. Trupa mică și Trupa mare, care participă la festivaluri, la diverse manifestări. Dansurile aici, la Alibunar, s-au primit bine. E un obicei care încă se mai ține. Și îmi pare bine că încă mai văd copii care merg la dans.

Părinte, să revenim la biserica în care ne aflăm, care, pentru o comunitate care a scăzut numeric, arată surprinzător de bine. Este practic intactă pictura. Spuneți-ne ce s-a făcut?

Gabriel Simionesei (G.S.): Cu sprijinul enoriașilor mai mult, și din fondurile bisericii, s-a înlocuit acoperișul, în urmă cu aproximativ 7 ani. Şi exteriorul bisericii a fost refăcut, nu de foarte mulți ani, dar din cauza unei furtuni a ajuns într-o stare care necesită reparație. În interior, s-a păstrat, prin dărnicia credincioșilor - şi mă refer nu numai la dărnicia financiară, ci și a brațelor care s-au unit și au iubit frumusețea casei lui Dumnezeu -, care s-au implicat și au avut grijă să o aerisească la timp, să facă cele necesare pentru a nu se ajunge la degradarea picturii și a celorlalte bunuri. Ne bucurăm și în prezent de oameni cu dăruire față de biserică, care ne sprijină și, ori de câte ori am cerut ajutorul, s-au mobilizat și au venit într-un număr suficient cât să putem acoperi nevoia igienizării și a întreținerii curățeniei în biserică. Din ce am observat, față de alte localități și chiar față de România, oamenii au un respect deosebit pentru biserică: nu vin oricum în biserică, adică vin întreținuți, chiar vestimentar, igienic și respectă curățenia din biserică. Sunt foarte atenți în a păstra ceea ce înaintașii noștri au lăsat.

Sfinția voastră sunteți un caz mai puțin întâlnit, cel puțin pentru noi, care am străbătut mai multe localități din Banatul de Sud şi am observat că preotul e cam tot de-al locului... Sfinția voastră ați ajuns aici din Botoșani. Cum ați fost primit?

G.S.: Eu m-am bucurat și dau slavă lui Dumnezeu pentru că sigur Dumnezeu și Maica Domnului i-au inspirat pe oameni să-mi arate dragostea lor și eu chiar am simțit-o… Au avut deschidere și în primele două parohii în care am fost numit ca preot paroh și slujitor.

Tot în Banatul Sârbesc?

G.S.: Da. În ciuda faptului că nu vorbesc același grai bănățean și de multe ori poate nu mă înțeleg, cu toate acestea, mi-au arătat dragoste, m-au primit cu căldură și chiar aici, în Parohia Alibunar, am văzut deschidere din partea multora și bucurie ca un preot format în Moldova, în România, să le vină slujitor și păstor în parohia lor.

Care ar fi principalele traiectorii ale misiunii pe care o desfășurați aici? Care sunt principalele nevoi?

G.S.: Nevoia principală este de a-i reuni, în primul rând. Este dureros să spun acest lucru, dar, din cauza vitregiilor, a limbii sau a comunicării dintre ei în limba sârbă și alte aspecte, i-au îndepărtat puțin câte puțin, poate pe nesimțite, de biserică. Și primul lucru pe care îl dorim, toți cei prezenți în biserică și toți credincioșii activi din biserică, este să ne reactivăm toată parohia.

Cum ați putea face lucrul acesta?

G.S.: Vorbind cu domnii consilieri și cu oamenii mai în vârstă din parohie, care ne sfătuiesc, am ajuns să organizăm, pentru prima dată în 1 decembrie, orchestra satului, sau, cum se zicea, fanfara satului, pentru a putea fredona măcar imnul României și, știu eu, vreun alt cântec patriotic.

Cu domnul profesor Leri am inițiat, cu ajutorul lui Dumnezeu, baza corului parohiei, în primul rând a corului care să dea răspunsurile liturgice, pentru că în prezent numărul participanților la cor a scăzut drastic.

Aveți cor sau doar cantor?

G.S.: Momentan avem cantor, care este ajutat de câțiva membri ai corurilor vechi. Avem câteva coruri, după cum a amintit și domnul profesor Leri. Primul cor este atestat în anul 1890, apoi corul de copii din 1899 şi corul de copii și corul bărbătesc reînființate pe patru voci și pe vremea vrednicului de pomenire părinte Ionel Mălai­mare, în anul 1988. În prezent, avem undeva la cinci membri care vin împreună cu domnul cantor, dar nu îl putem numi cor.

Cum poate fi întreținută, în zilele noastre, o clădire așa mare cum e biserica și cu tot ce înseamnă ea?

G.S.: Cu mult efort, în primul rând, dar pe lângă efortul fiecăruia, al fiecărui membru mai apropiat bisericii, al fiecărui credincios mai dedicat bisericii, biserica se bucură și de un fond rezultat din arenda primită pe o anumită suprafață de pământ agricol, și cel mai mult din contribuția enoriașilor și din celelalte servicii divine care se oficiază, la care, iarăși, fiecare familie contribuie pentru întreținerea bisericii.

Cum vă înțelegeți cu comunitatea sârbă?

L.M.: Există chiar multe căsătorii mixte în localitate. Pot spune absolut perfect. Cred că nicicând n-am avut probleme, iată, prietenul Remus poate să confirme sau nu, dar eu în 59 de ani nu-mi amintesc să fi avut probleme, nici chiar în anii cei răi, anii războiului. Personal, suntem legați. Eu am naș sârb, am fost naș sârb... n-avem nici o problemă.

R.B.: Să vă dau un exemplu. În limba sârbă nu există teatru. Și, în urmă cu vreo 3-4 ani, directorul de la căminul cultural ne-a rugat pe noi să facem un spectacol în limba sârbă, şi l-am făcut. Deci e o colaborare, vorbind amândouă limbile. Sunt și mulți sârbi care vorbesc românește în localitate. Poate că e surprinzător, dar sunt elevi la școală din familii sârbești care învață facultativ limba română. Așa că Alibunarul e o localitate liniștită. Și cu cât suntem mai puțini, suntem mai apropiați unii de alții.

L.M.: Dacă-mi permiteți, voi mai da un ­exemplu. În noaptea Învierii, avem un obicei reîntors, pentru că pe mine m-au învățat că pe timpuri a fost așa, mergem la înconjurul bisericilor împreună cu sârbii. Primul cerc îl facem în jurul parcului împreună, apoi, fiecare își face încă două cercuri în jurul bisericii. Și asta e ceva firesc, ceva normal.

Cum vedeți viitorul parohiei și al comu­ni­tății românești din Alibunar?

R.B.: Cred că Alibunarul are un viitor. Lumea a început, încet, să se întoarcă de la oraș la sat, în localități mai mici, unde își cumpără case, ajutați și de guvernul Serbiei. În viitorul apropiat, văd să se mărească numărul de locuitori în Alibunar și să lucrăm mai ușor, să ne păstrăm tradiția asta de frăție, cu frații sârbi ortodocși, și să continuăm să trăim împreună, așa cum o facem de sute de ani.

L.M.: Noi, aici, din păcate, avem doar unele probleme economice. Și noi, și sârbii, și cred că toată lumea. Dacă s-ar rezolva aceste pro­bleme economice, cred că multe altele ar merge mai ușor. Și, da, reîntoarcerea oamenilor la țară ar fi de dorit.

Au oamenii de muncă aici?

L.M.: La Alibunar, și da, și nu. Majoritatea se ocupă cu agricultura, dar avem și unele fabrici... Erau cândva mai multe... Cu 30-40 de ani în urmă, erau chiar multe fabrici și lumea trăia destul de bine. Dar asta e situația mondială, nu e numai la noi.

Ce vă propuneți pentru viitor?

G.S.: Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne pro­punem în primul rând ascultare de chiriarhul locului și să o împlinim, așa cum de 2.000 de ani credința a păstrat făclia aprinsă, prin spo­rirea numărului de slujbe în primul rând - odată cu apropierea credincioșilor de biserică, deja răspund afirmativ câtorva modificări aduse în programul liturgic. Pentru a-i apropia de biserică, mi-am propus personal, împreună cu domnii consilieri ai parohiei, să sporim vizita pastorală a preotului în parohie şi, mai mult de atât, întrajutorarea celor nevoiași, să luptăm pentru a readuce corul, care, așa cum spunea sfinția voastră, are o mare importanță pentru locuitorii din tot Banatul Sârbesc, și, bineînțeles, activități cu copiii și chiar cu cei mai în vârstă, reactivarea bătrânilor. Alibunarul se bucură de oameni de cultură care, așa cum știm și din satele din România, sunt poate lăsați acolo, într-un colțișor al casei lor, în singurătate și, în loc să folosim valorile lor, se sting pe zi ce trece. De aceea ne-am propus, cu ajutorul oamenilor binevoitori, să mergem cât mai des și la acești oameni care au lăsat o amprentă de-a lungul vieții lor atât în comuna noastră, cât și în generațiile trecute, și să punem ceva mai mult accent pe ceea ce deja vedeți că mulți dintre dumnealor se străduiesc, ceea ce ține de activități culturale și misionare bisericești.

Corul copiilor unde activează?

L.M.: Corul copiilor are repetiții în casa parohială, care e vizavi de biserică. Acum 2-3 ani, a fost readusă la condiții bune și e chiar plăcut să lucrezi acolo. Eu sunt tare emoționat când văd unele scaune din casa parohială vechi de 100 de ani, cu sigiliul primei societăți culturale. Aceea e o tradiție care trebuie păstrată. Încăperea aceea, din casa parohială, mi-e foarte dragă. E destul un apel telefonic și copiii vin.

Câți participă?

L.M.: Din păcate, acum doar vreo 12-15. Dar, câteodată, vin și cei de la licee, când pot, căci sunt prin alte orașe. De sărbători vin și ei.

Cum ați deprins această dragoste și învățătură?

L.M.: La facultate, în Bratislava, un coleg mi-a aprins flacăra corului. Eu sunt instrumentist, dar m-a adus la repetiții și asta mi-a plăcut. Și nu pot să-l uit pe fostul meu profesor din Alibunar, Todor Petrovici, care, la fel, m-a ajutat mult la început, cu corurile. Îmi amintesc şi de corul Consiliului, care din păcate nu mai există, unde veneau cei mai buni cântăreți din toate satele românești, iar repetițiile avea loc tot la casa parohială. Când intri în cor, începe să-ți placă, asta e.

Cât de des vă întâlniți cu copiii?

L.M.: Eu lucrez în trei școli. În fiecare școală am cor de copii, astfel că aproape în fiecare zi am o repetiție corală. De obicei, sunt cântece populare, românești, sârbești. De Crăciun, normal, program de colinde și cântece de stea, la care deseori cântă și sârbii. De exemplu, la Petrovasâla, numărul de copii este scăzut și sunt nevoit să-mi cânte și sârbii. Este iarăşi un exemplu că trăim bine cu sârbii aici. Aproape în fiecare zi am repetiție în vreo localitate.

R.B.: Noi suntem optimiști, deși nu-i întotdeauna ușor... Am învățat să fim optimiști, fiindcă oamenii au înțeles că, deși sunt mici neînțelegeri între noi, ca în fiecare comunitate, viitorul pe care noi îl făurim acum îl făurim pentru copiii noștri, care trebuie să continue să trăiască pe aceste meleaguri. Și sper să reușim să rămânem aici.

 

Interviul a fost realizat de pr. Cornel Enache, reporter al Radio TRINITAS, în 19 septembrie 2024, în cadrul proiectului „Identitate românească în comunitățile istorice”, derulat cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.