Români din Serbia. Mărturii din Alibunar

Situat în districtul Banatului de Sud, Alibunar este un sediu comunal de care aparțin zece localități și o parte din dunele Deliblății, o zonă turistică cu floră și faună specifice, în jurul cărora sunt foarte multe localități româ­nești. Aici se află Parohia „Adormirea Maicii Domnului”, al cărei paroh este pr. Gabriel Simionesei, şi funcţionează trupa de teatru „Conu’ Alecu”, coordonată de Remus Berlovan. Tot aici, profesorul de cultură muzicală Leri Menger este dirijorul corurilor școlare și al bisericii din Alibunar, dar şi autorul a opt manuale de limba română pentru românii din Voivodina. Cu aceştia am discutat, într-un interviu pentru Radio TRINITAS, despre istoria Alibunarului şi despre viaţa românilor de aici.

Să începem cu existenţa acestei trupe de teatru în Alibunar printr-o scurtă prezentare.

Remus Berlovan: Mă numesc Remus Berlovan, am fost ani buni secretarul comunității locale din Alibunar, deocamdată lucrez particular, aștept să mă pensionez. Conduc trupa de teatru „Conu’ Alecu” din Alibunar. Am înfiinţat această trupă de teatru românească în anul 2002. Trebuie amintit că la Alibunar s-au înființat și Zilele de teatru ale românilor din Voivodina, încă în anul 1973, când a fost prima ediție. Și suntem bucuroși de acest fapt și ne mândrim. Considerăm că teatrul are o influență extraordinară, și asupra culturii, și asupra păstrării limbii române în mediul nostru.

Prof. Leri Menger: Îmi permiteți să spun că e foarte modest. Când vorbim despre teatru la Alibunar, vorbim de trei familii: familia Berlovan, familia Duluj și familia Boraci. Asta doar să amintesc. Eu sunt profesor de cultură muzicală. Lucrez în trei școli, dintre care două sunt cu predări în limba română. Pe lângă altele, sunt dirijorul corurilor - spun coruri, deși în ultimul timp au rămas doar corurile școlare și corul Bisericii Ortodoxe Române din Alibunar, al copiilor. Sunt autor de opt manuale de limba română pentru românii din Serbia, din Voivodina.

Părinte, vă rog să vă prezentaţi.

Pr. Gabriel Simionesei: Mai întâi de toate, aș vrea să vă urez bun-venit în Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Alibunar și mul­țumim că ați ales să poposiți pentru câteva clipe în parohia noastră. Mă numesc Gabriel Simionesei, din mila lui Dumnezeu preot paroh al acestei parohii. Sunt născut în Botoșani, în România, într-o familie cu 13 copii, cel de-al nouălea copil fiind eu. Dumnezeu a binecuvântat familia noastră cu cinci surori care au ales calea monastică, în Mănăstirea Cămârzani. Iar pe mine, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și a Preasfințitului Părintele nostru Ieronim (Episcopul Daciei Felix, n. red.), în data de 29 octombrie 2023 am fost hirotonit diacon, în data de 5 noiembrie al aceluiași an, 2023, preot, iar hirotesia într-o duhovnic și numirea la prima parohie din Episcopia Daciei Felix au fost în data de 8 noiembrie 2023. În Duminica a 5-a după Paști, 2 iunie, prin purtarea de grijă părintească, așa cum îmi place mie să zic, a chiriarhului nostru, Preasfin­țitul Părinte Ieronim, la propunerea colaboratorilor apropiați ai Preasfinției Sale, am fost numit în această parohie ca paroh și slujitor, în același timp. Pot menționa că în prezent mai sunt slujitor și la Parohia „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, din localitatea Sutiesca, Sălcia, cum se pronunță în românește.

Aș vrea să vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre istoria acestei localități și a comunității românești de aici.

R.B.: Alibunarul, după cum desigur vă este cunoscut, se află în districtul Banatului de Sud, este un sediu comunal de care aparțin zece localități și o parte din dunele Deliblății, o zonă turistică pe care vă recomand să o vizitați, nu numai datorită florei și faunei specifice, ci și faptului că în jurul acestor dune sunt foarte multe localități românești.

Vorbind de istoria Alibunarului, această localitate a trecut prin multe greutăți, dezastre, războaie, desigur, dar românii de aici au rămas neclintiți...

Aceştia, ca și în alte localități din împrejurimi, au venit la un moment dat în această zonă sau au fost aici?

R.B.: Nouă ne place să spunem că aici ne-am făcut, dar din ce se știe din documentele existente, primele familii românești care se consemnează că au venit și s-au așezat în aceste locuri se amintesc la anul 1551 și au venit aici din Căvăraș, Borlova și Caransebeș. Se consemnează că au venit 14 familii și au avut în jur de 50 de membri la acel timp.

Despre istoria Alibunarului pot să vă spun mai multe, dar două lucruri importante pentru noi au fost că prima poștă s-a înființat aici, în anul 1760, ca a noua poștă din Voivodina, și tot aici, în 1923, s-a format primul partid românesc, pe atunci în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. Despre biserica din Alibunar și colaborarea noastră cu frații sârbi ortodocși, desigur, o să vă spună mai multe părintele Gabriel.

V-aș ruga, atunci, părinte, să ne spuneți mai întâi dacă aceasta a fost prima biserică ridicată de români, urmând ca după aceea, din ce ați studiat și dvs., pentru că sunteți nou aici, să apară biserica sârbă, nu?

G.S.: Aș corecta puțin, dacă-mi permiteți. Din datele pe care le-am cules din cele două monografii, prima a apărut în 1896 și cea de-a doua la o sută de ani, mai precis în anul 1996. Am găsit prima biserică fiind construită la anul 1735, dar din ce-am citit reiese că se slujea doar în limba slavonă, adică era și pentru români, și pentru sârbi, slujbele ținându-se în limba slavonă. Mai târziu, în 1796, apare actuala biserică sârbească din zid, unele voci spunând că prima biserică ar fi fost incendiată, altele că datorită construirii drumului actual care leagă comuna Alibunar de localitatea Carlovăț și cu exactitate ni se spune că românii au construit această biserică în 1796, actuala biserică sârbească, slujbele ținându-se o duminică pentru sârbi, o duminică pentru români.

În cele din urmă, la anul 1866, când s-a produs hotărârea despărțirii ierarhice de către vrednicul de pomenire Ierarhul Andrei Șaguna, numit mitropolit al Ardealului, se pune pe hârtie planul actualei biserici în care ne aflăm, pentru ca la începutul anului 1895 să se pună piatra de temelie. Într-un timp relativ, am putea spune, foarte scurt, într-un an, se ridică această biserică, urmând ca la data de 8 noiembrie 1898, la mai puțin de trei ani de la punerea pietrei de temelie a actualei biserici, să aibă loc, de praznicul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, slujba de sfințire a noii biserici, cel mai probabil a Sfintei Mese, pentru că, după cum reiese din istoric, la data de 8 septembrie, la Nașterea Maicii Domnului, în 1912, are loc sfințirea integrală a bisericii de către episcopul diecezan dr. Miron Cristea. Aceasta întâmplându-se, așa după cum am amintit, după hotărârea despărțirii ierarhice, întâmplată în timpul păstoririi ca mitropolit sau al înființării Mitropoliei Ardealului, din 1866.

V-am zis că biserica s-a ridicat într-un an, s-a acoperit, dar pictura și celelalte înfrumusețări ale bisericii au durat mai mulți ani.

V-aș ruga să o descrieți din punct de vedere arhitectural. Pare același tipar neoclasicist?

R.B.: Atunci presupun că așa s-au făcut toate bisericile aici, în Banat, cam cele mai multe din perioada aceea. Toate seamănă, mai puțin cea din Nicolinț. Aceea e mai târzie.

Da. Și catedrala din Vârșeț, care seamănă cu cea din Nicolinț. V-aș propune să vorbim acum, vă rog, despre istoria mai recentă a localității, așa cum a evoluat. Dvs. sunteți get-beget de aici.

LM.: Da, eu sunt născut la Alibunar, botezat în această biserică, cununat în această biserică.

Cum vă amintiți comunitatea și inclusiv parohia? Obiceiurile religioase de altădată și cum mai e astăzi?

L.M.: Am avut bucuria ca în această biserică să pășesc cu bunică-mea, fie iertată, și era plină biserica pe timpuri. Mult mai mulți oameni. Îmi aduc aminte de jocul, așa-zis, dansul în fața bisericii, duminica, dar eram foarte mic.

Ce era acesta?

L.M.: În fiecare duminică, undeva după prânz, se ieșea la joc în față, la dans, horă, în fața bisericii, și asta era o tradiție mare. Avea un element social mare, de exemplu, a se prinde în joc, în horă, pentru o fată de măritat, asta însemna că pentru prima dată a fost arătată în fața lumii. Sau se știa după port cine-i văduvă, cine nu-i, cine-i femeie mai în vârstă, cine-i copil, astfel că acesta era un eveniment foarte mare. Duminica, înainte de masă, biserica, prânzul și undeva la ora trei, când timpul permitea, era jocul. O tradiție veche în toate satele din Banatul Sârbesc.

Apoi îmi amintesc - toate amintirile mele sunt legate de bunica mea și bunicul, care erau mari credincioși - de unele obiceiuri legate de Crăciun care se practicau și atunci, dar și acum, numai că în mult mai mică măsură. Dacă fac o paralelă cu perioada de azi, avem mult mai puțini oameni, mai puțini copii, dar asta e.

Am văzut că dvs. ați pregătit câteva date concrete și aș vrea să nu le scăpăm din vedere, să ni le prezentați.

R.B.: Când e vorba de statistică din istoria Alibunarului, undeva în jurul anului 1700, aici erau doar 36 de case.

Știți cumva ce înseamnă, de la ce se trage numele Alibunar?

R.B.: Păi, sunt mai multe teorii. În teoria care mie îmi place, să zic așa, se spune că provine din limba celtă, Alibunar însemnând loc la dealul mare, având în vedere dealul din partea de sud a localității. Sunt și alte teorii care spun că provine de la numele lui Ali Pașa, care a făcut aici o fântână. S-au cercetat fântânile din Alibunar, dar ceea ce este interesant, faptul că în fântâna care se spunea că este a lui Ali Pașa au găsit o piatră pe care era incrustată o cruce, deci în nici un caz nu putea să fie de proveniență turcească. Și oricum, e o localitate formată cu mult înainte de venirea turcilor pe aceste meleaguri. Chiar când s-a construit această biserică, s-au găsit aici câteva urne romane, s-au găsit bani din timpul romanilor și s-a constatat că a existat aici întotdeauna o localitate. S-au găsit și obiecte din timpul când celții au trecut pe aici. În unele documente se spune că însuși Atilla a avut sediul la Alibunar, ceea ce nu putem verifica, dar sunt multe legende legate de această localitate și de numele ei.

Sârbii spun că Alibunar ar însemna răscruce, adică cândva ar fi fost numit Crâsturnița și că pe aici treceau două drumuri foarte importante, unul care leagă Belgradul de Timișoara și unul care merge spre nord, către Ungaria. Nu știm cât este de adevărat nici acest lucru. Oricum, ceea ce ne lipsește la momentul de față aș zice că este un muzeu unde să se adune toate obiectele și poate că am primi o altă vedere asupra trecutului acestei localități.

După cum am spus, primii români se amintesc pe la 1550 și de atunci Alibunarul a fost într-o continuă dezvoltare, la un moment dat ajungând la o populație de circa 4.000 de locuitori, din care undeva la 2.500, deci două treimi, au fost români. În ziua de azi, din cauza timpurilor actuale, oamenii au plecat în străinătate sau în centre mai mari, în centre industriale, în orașe mai mari, astfel că azi Alibunarul are doar 2.000 de locuitori, dintre care românii au ajuns la 26%.

Vă rog să ne spuneți atunci cum reușesc să supraviețuiască așa, ca etnie, să-și mențină limba și obiceiurile? Prin ce activități, prin ce asociații?

L.M.: În primul rând, e școala, care încă există în Alibunar, cu opt clase românești, deși cu foarte puțini copii. Pe lângă aceasta avem Liceul Economic, unde avem o clasă românească, apoi un alt pilon al românismului aici, în tot cazul, este biserica - poate ar trebui să spun că este primul pilon. Apoi avem unele activități culturale: deja am amintit teatrul sau Zilele de teatru ale românilor, care, da, ne aduc o bucurie, o purificare a limbii, nouă și copiilor noștri. Avem festivalul de muzică și folclor românesc, care se spune că e cel mai longeviv festival în Serbia, care se ține din an în an. Nu-i întotdeauna la Alibunar, da, dar este o festivitate la care alibunărenii participă. Sunt festivalurile copiilor și nu pot uita nici corul de copii al acestei biserici, care există de prin anii ‘90, un cor care era înființat la ideea fostului preot Ionel Mălaimare, o persoană, hai să spun simplu, foarte iubită de noi, alibunărenii, și era un loc unde se adunau toți copiii români, și din clasele românești, și din clasele sârbești - fiindcă avem căsătorii mixte și mulți copii merg la sârbi, dar pe timpul acestui cor avea și peste 30 de persoane, cântam pe trei voci. Am norocul să fiu în fruntea acestui cor cred că din anii 2001-2002. Înainte de aceasta îl ajutam pe fostul dirijor Zăria Bârnea. Poate am și amintit aici, e o scenă foarte frumoasă, emoționantă, când de Crăciun cântă copiii și părinții, care și ei cântau pe timpuri. În acest cor vin cu dorința de a cânta împreună cu ei. Pentru mine personal e ceva foarte frumos.

Acest cor a participat, până la corona (pandemia de coronavirus, n. red.), hai să fiu sincer, la mai multe festivaluri de colinde, ceea ce este foarte firesc. A participat o dată, pare-mi-se, și la Festivalul de folclor și muzică al copiilor, muzică românească. Acest cor se întreține și în momentul de față cu un număr destul de redus de copii, dar mă bucură faptul că, pe când la școală, în clasa românească, vin doar români, aici vin toți. Chiar și sârbii, romii. Undeva de prin noiembrie încep repetițiile, când vin toți. E o bucurie. Mie personal, da, îmi place munca cu copiii.

Când faceți pregătirea pentru cor?

L.M.: Cu două-trei luni înainte de Crăciun, apoi de Florii, pregătim Plângerile și ectenia mică, atât cât copiii pot să răspundă, unele răspunsuri... E adevărat, este tot mai puțin și tot mai mic numărul, dar încă există.

Am observat că în comunitățile din Banat, în biserici, are un rol aparte, diferit sau mult mai important, corul. Prezența corului e ca un fel de instituție. Orice biserică trebuie să aibă nu doar un cântăreț, un cantor, dascăl, cântăreț sau un cor ad-hoc, ci un cor bine așezat, cu dirijor... Așa este și aici? Vă rog să descrieți percepția, așa, a omului de aici, localnic, asupra a ceea ce înseamnă corul bisericii.

L.M.: Corurile în Banatul Sârbesc au o tradiție mare. În general, corurile, nu doar cele bisericești, au o tradiție foarte mare și primele formații sunt cunoscute aproximativ prin anii 1900. În tot cazul, erau toate legate de biserică, dar cântau și muzică laică. Așa că avem o tradiție corală care, trebuie să spun adevărul, în Alibunar se cam stinge. Nu prea avem persoane. Alibunarul scade la numărul de membri, așa că a rămas acesta al copiilor și, din vorbă cu părintele, avem unele idei să-i reîntoarcem pe adulți. Vedem cum va fi.

Vă rog să-mi vorbiți acum despre acest element inedit pe care îl reprezintă teatrul. Un teatru în biserică, cumva. Cum a pornit?

R.B.: Ar trebui să o iau de la bun început. Prima societate culturală românească s-a înființat în anul 1912, pe lângă biserică, cu numele Doina. Această societate, desigur, nu mai există în zilele noastre, dar o să încercăm să o înființăm din nou. Undeva după Al Doilea Război Mondial, în 1950, această societate culturală de la biserica românească a trecut în cadrul nou-formatului cămin cultural, atunci unindu-se cu societatea culturală sârbească din localitate, Nuşici. Și de atunci au început toate evenimentele culturale să fie în cadrul căminului cultural. Aceasta a durat până prin 1980, înainte de războaie.

La sfârșitul anilor ‘80 ai secolului trecut, odată cu începutul războaielor de destrămare a Iugoslaviei, s-au schimbat și aici unele lucruri. Desigur, în timpul războaielor nu era vorba să se organizeze ceva pe tărâm cultural, dar odată cu anii 2000, după terminarea tuturor acestor probleme, s-a reînființat căminul cultural și atunci ne-am gândit că nu ar fi rău să înființăm și o trupă de teatru, în primul rând românească. Așa ne-a fost ideea și așa s-a păstrat până în zilele noastre.

În 2002 am început să lucrăm cu acest teatru. Ne-am încadrat imediat să participăm la Zilele de teatru organizate de Uniunea Teatrelor, care am spus că tot în Alibunar s-a format în 1972, începând din 1973 cu aceste Zile de teatru ale românilor din Voivodina. Am participat la concurs în primul an, având un succes relativ bun. În anul al doilea am angajat un regizor profesionist, pe Alecu G. Croitoru din București, care a pus bazele Teatrului „Conu’ Alecu” - datorită lui îi și poartă numele.

Pe parcursul anilor, deci în acești 22 de ani de când existăm, majoritatea textelor pe care le-am pus în scenă au fost scrise de autori români - să-i amintesc pe Mihail Sebastian, Dumitru Solomon, Nicu Horodniceanu, Tudor Popescu, Radu Țuculescu din Cluj, care chiar a fost și prezent la premiera spectacolului lui, Gheorghe Roșu, Matei Vișniec, Ștefan Caraman, Ion Bogdan Martin, încercând să apropiem limba și literatura română de oamenii noștri de aici. Mai ales văzând că sunt multe influențe care intră în limba română la noi din limba sârbă - folosim mai ales pe la sate cuvinte din limba sârbă - și atunci ne-am gândit că teatrul ar fi modul acesta de a ne întoarce la limba română. (Va urma)

Interviul a fost realizat de pr. Cornel Enache, reporter Radio TRINITAS, în 19 septembrie 2024, în cadrul proiectului „Identitate românească în comunitățile istorice”, derulat cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretu­tindeni.

Citiți și: Români din Serbia. Mărturii din Alibunar (II)