Romanul Unirii Principatelor sau istoria ca destin al ideilor

Între autorii de romane istorice de la noi - iată, de la o bună bucată de vreme, literatura de acest tip nu-şi mai permite să cocheteze decât cu această specie -, Mihail Diaconescu tinde să facă, într-un fel, o figură aparte.

 

Profesionist al genului, prin constanţă, productivitate şi amploare (cărţile sale îşi consumă ultimele pagini dincolo de cifra 500), prozatorul apare la fel de solid şi în construirea epică a universurilor sale romaneşti. Adept al acribiei şi exhaustivităţii documentare, după cum însuşi mărturisea într-un articol despre rigorile genului, Mihail Diaconescu se dovedeşte de fiecare dată un cunoscător avizat, metodic şi profund al epocilor în care poposeşte, fie că e vorba de istoria noastră îndepărtată, de frământatul Ev Mediu ori de romanticele şi dătătoarele de speranţă vremi ale veacului al nouăsprezecelea, aşa cum se întâmplă în romanul său, intitulat sugestiv chiar „Speranţa“, o evocare de mare amploare a Unirii Principatelor Române la 1859. 

 

Ca şi alte cărţi ale sale, ori poate chiar mai mult decât acestea, „Speranţa“ abundă în informaţie, hrănindu-se copios şi exact cu date de natură politică, socială, culturală, cu arhive diplomatice şi rapoarte administrative. 

 

Cunoştinţele autorului în materie de modă, de gust şi ambianţă sunt nu mai puţin impresionante. Mihail Diaconescu se mişcă plin de lejeritate prin locuinţele protipendadei, prin palatele princiare şi cabinetele ministeriale ale Europei mijlocului de secol nouăsprezece. 

 

Romanul „Speranţa“ dezvăluie relaţii sociale şi umane, jocuri politice mai mult sau mai puţin ascunse, ţesături de fapte în care se înscriu deopotrivă istoria văzută şi cea nevăzută, toate având ca punct iradiant Moldova anilor 1854-57, cu evenimentele dramatice ale domniei lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea, „augustul principe domnitor al Moldovei“, cum se spune în adresările protocolare ale epocii.

 

E o perioadă frământată, în care avânturile revoluţionare, sociale şi naţionale ale anilor â48, învinse pentru moment de expansionismul marilor imperii vecine, se cumpănesc pentru viitoarea revanşă. 

 

E perioada Războiului Crimeii şi a ocupaţiei militare austriece în Ţările Române, a congreselor de la Viena şi Paris, în care forţele progresiste din Principate reuşesc să facă din chestiunea naţională piatra de temelie a echilibrului european. 

 

E o epocă a speranţei. A speranţei în realizarea unităţii naţionale, a progresului social şi economic, a speranţei partidei naţionale, a republicanilor, dar şi a susţinătorilor dinastiei, a speranţei dinastiei însăşi încorporate în persoana acestui principe pe nedrept prea puţin cunoscut, Grigore Alexandru Ghica al X-lea. 

 

În fapt, romanul lui Mihail Diaconescu este relatarea dramei pe care o trăieşte principele Grigore Alexandru Ghica, acest domnitor luminat şi profund patriot, susţinător al forţelor liberale, democratice, împotriva obtuzităţii periculoase a unor mari boieri. El aspiră la visul domniei peste Principatele Unite, dar este gata oricând să renunţe, dacă acesta ar pune în primejdie interesele unităţii naţionale. Mai presus de toate, el este o personalitate morală. Devotamentul său faţă de românii de pretutindeni este total. Este eroic.

 

Chinuitoarea lui dramă este consumată însă abia văzut, sub vălurile copleşitoare ale istoriei. Din această perspectivă, autorul propune o amplă frescă epică, nu numai a lumii moldave a acelor ani, ci a întregii Europe, purtându-ne deopotrivă la Bucureşti, Viena ori Paris, la Istanbul, Londra sau la Berlin, la curtea regelui Prusiei. 

 

Figuri cunoscute ale istoriei naţionale şi universale, de la Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, arhimandritul Neofit Scriban, predicator la Mitropolia din Iaşi, egumenul Dionisie Romano, ajuns mai târziu episcop al Buzăului, Dimitrie Brătianu sau Teodor Balş şi caimacamul Vogoride, până la Napoleon al III-lea ori regina Victoria, trăiesc în paginile „Speranţei“ alături de personaje mai puţin ilustre sau inventate. O lume pestriţă, stufoasă, în care destinele se consumă şi se întretaie fulgurant. 

 

Prozatorul - şi aici se află acea particularitate a sa de care pomeneam la început - pare mai puţin interesat de ceea ce se întâmplă cu oamenii, cât mai ales cu ideile unei epoci, cu forţele sociale ale acesteia din perspectiva dinamică a timpului. 

 

Asta şi face ca romanele sale să fie greu de rezumat, de povestit. Autorul însuşi recunoaşte că, dincolo de caracterul reconstitutiv şi restitutiv al romanului istoric, acesta trebuie să constituie  „un univers de valori în care (el, autorul) crede, care îl semnifică şi pentru care trăieşte“.

 

Implicarea creatorului se produce deci în primul rând în planul semnificaţiilor generale şi abia apoi în cel al materiei epice. Aşa se explică de ce, solid în planul arhitecturilor generale, „Speranţa“ e mai puţin pregnant în cel al destinelor individuale, acest mod de a vedea lucrurile fiind adoptat în mod deliberat. Fiind o temeinică restituire a unui timp istoric, romanul îşi refuză şansa unei profunde drame psihologice, deşi avea toate premisele la îndemână. Altfel spus, între istoria văzută prin ochii destinului individual şi destinul văzut prin ochii istoriei, Mihail Diaconescu preferă cea de a doua soluţie. E o chestiune de opţiune. 

 

Important este cum se realizează, ca scriitură, această opţiune. Şi trebuie să recunoaştem că aici autorul se dovedeşte artistul de care vorbeam la început. El reconstituie cu exactitate şi credibilitate locuri, moravuri şi năravuri, moduri de a fi şi de a vorbi, ale unei lumi revolute. 

 

O undă de romantism, cenzurat totuşi, străbate cartea în consens cu trăirile epocii descrise, însumând porniri sentimentale, elanuri confraterne ori insinuante cochetării cu puterile lumilor oculte.

 

Scris cu sobrietate, romanul „Speranţa“ e străbătut de la un cap la altul de un patetism discret, care izvorăşte nu atât din demersul epic, cât mai ales din finalitatea simbolică a acestuia.