„Rostul vieții omului pe pământ este primirea și rodirea cuvântului lui Dumnezeu”
În Duminica a 21-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie, a fost rânduit să se citească pasajul evanghelic care redă Pilda Semănătorului (Luca 8, 5-15), singura parabolă tâlcuită de Însuși Mântuitorul. În cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a tâlcuit sensurile duhovnicești ale textului evanghelic, subliniind înțelesurile „inimii” în învățătura isihastă.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat faptul că cele patru tipuri de locuri unde cade sămânța reprezintă patru categorii de oameni care, prin atitudinea și voința lor liberă, pot face să rodească sau să nu rodească cuvântul lui Dumnezeu: „După ce a rostit pilda cu cele patru situații ale solului, pe care cad semințele, Iisus a explicat faptul că nu e vorba despre un ogor obișnuit, ci despre patru categorii diferite de persoane umane. Astfel, solul acesta nu este «ceva», ci «cineva», anume patru categorii de oameni care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dar, potrivit stărilor lor duhovnicești diferite, cuvântul nu rodește sau rodește puțin până la o vreme și nu aduce roada pe care Semănătorul ar fi dorit-o. Este vorba de oameni liberi, care pot primi cuvântul lui Dumnezeu și-l pot face roditor sau care, prin nepăsare și neglijență, îl fac neroditor, sămânța fiind cuvântul lui Dumnezeu, iar Semănătorul fiind Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, Care a predicat în timpul vieții Sale pământești cuvintele Împărăției cerurilor. Astfel, scopul vieții pe pământ este primirea cuvântului lui Dumnezeu și rodirea lui în viața oamenilor (…). Doar o categorie este roditoare, aceasta fiind numită «pământul bun pe care a căzut sămânța și a adus rod însutit», pământ care înseamnă, de fapt, inima curată și bună. Această categorie a oamenilor cu «inimă curată și bună» sunt sfinții în Biserică. Așadar, Evanghelia acestei duminici ne înfățișează oglinda diferitelor stări sufletești sau atitudini ale oamenilor față de cuvântul lui Dumnezeu”.
Explicând înțelesul duhovnicesc al pământului celui bun și roditor, Patriarhul României a reliefat importanța inimii curate și bune în întreaga doctrină ortodoxă și mai ales în învățătura isihastă. „Inima curată este dată ca exemplu de stare a sufletului capabil să recepteze cuvântul lui Dumnezeu și să-l pună în practică. Inima curată este inima sinceră și smerită, fără viclenie, fără dedublare și fără mândrie. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune că «Fericiți sunt cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». De aceea, Sfinții Părinți, care s-au nevoit în pustie cu post și rugăciune, cu osteneli și privegheri, au căutat mai întâi curăția inimii. Mișcarea isihastă este împlinirea în istorie a acestei «Fericiri», pe care Mântuitorul a anunțat-o încă de la începutul activității Sale mesianice. De aceea, rugăciunea «Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» a fost și este cea mai eficientă rugăciune pentru curățirea inimii de gânduri pătimașe și egoiste, pentru a dobândi inima curată, adică sinceră și smerită. «Inima curată» de care vorbește Mântuitorul este un program duhovnicesc pentru toată viața, nu este o simplă metaforă. Ea este starea sufletească de sinceritate și de maximă receptivitate la primirea cuvântului lui Dumnezeu și la întâlnirea lui Dumnezeu în rugăciune. În timpul slujbelor ortodoxe se cere mereu «inimă curată», pentru ca în ea să poată să se sălășluiască cuvântul sfânt al lui Dumnezeu și această inimă curată devine, prin rugăciune și fapte bune, «inimă bună». Nu e suficient ca omul să aibă inimă curată, să fie sincer, ci trebuie să fie și milostiv, să aibă și inimă bună, adică să săvârșească gânduri, cuvinte și fapte bune. Astfel, inima curată și bună, pe care Mântuitorul o aseamănă cu cuvântul roditor, este idealul vieții creștine (…). Mântuitorul precizează că inima curată trebuie să ajungă și la starea de inimă bună. Sunt adesea oameni evlavioși care nu sunt și milostivi, iar Mântuitorul ne arată că doar în oameni curați cu inima și buni la inimă rodește cuvântul lui Dumnezeu, inima fiind înțeleasă ca centru spiritual al persoanei, în care se unește mintea cu simțirea și cu voința omului”, a arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
„Rodire întru răbdare”
Preafericirea Sa a vorbit și despre exemplul sfinților mucenici, care, prin nevoințele lor, au rodit în inima lor, întru răbdare, cuvântul lui Dumnezeu: „Inima curată și bună o vedem în sfinții lui Dumnezeu care întru răbdare rodesc și fac vizibil prin cuvinte, virtuți și fapte bune pe Dumnezeu Cuvântul, Care este smerit și milostiv. Este de remarcat faptul că Mântuitorul spune că aceștia, care au inimă curată și bună, rodesc întru răbdare cuvântul lui Dumnezeu. Cei care s-au nevoit zeci de ani pentru a-și curăța inima și pentru a o face bună și milostivă au avut o răbdare deosebită care, în ea însăși, este o rodire a prezenței Duhului Sfânt în inima omului. Sfinții cei mai răbdători au fost mucenicii care, din iubire pentru Hristos, au păstrat o credință puternică și au răbdat chinuri și suferințe mai presus de înțelegere. Aceștia, cu răbdare desăvârșită, au biruit pe chinuitori, pentru că nu au răspuns la răutate cu răutate, ci adesea s-au rugat pentru cei care îi chinuiau ca Dumnezeu să îi ierte. Așadar, virtuțile se cultivă întru răbdarea despătimirii și a curățirii minții”.