Rugăciunile lui Adrian Georgescu
Foarte rari sunt prozatorii care au abordat teme cu adevărat religioase. Credinţa este o stare sufletească şi se tratează liric. Dostoievski explorează puternice conflicte legate de natura religioasă a omului, Sienkiewicz are o amplă naraţiune despre perioada de formare a creştinismului, Kahlil Gibran imaginează o contemporaneitate eternă a lui Hristos.
Adrian Georgescu scrie, aparent, în proză, dar cu mijloace lirice, cărţi de inspiraţie religioasă, urmare a unei fericite convertiri. Este un prolific, având peste douăzeci şi cinci de volume. Rugăciunile (Editura No 14 Plus Minus, Bucureşti, 2015, ediţia a III‑a revizuită, cuvânt înainte de Veronica Anghelescu) exprimă fervoarea credinciosului dornic să se apropie de Dumnezeu: „Alergarea la Domnul o împlinesc cu bucurie îndestulată de cea mai mare iubire” (p. 9). Textele (36 la număr - de trei ori câte douăsprezece) sunt geminate, alcătuite dintr‑o parte de examinare a propriului suflet şi de laudă a lui Dumnezeu, şi o alta de rugăciune osârdnică. Stilul, încărcat de fervori imnice, este arhaizat şi psalmodic, îngreunat uneori de întortocheri de frază, de lipsa punctuaţiei, de repetiţii, de cuvinte vechi, unele prefixate (a înzidi, a îmbezni, înfundul, a se încenuşa, a se înminuna, a înstăpâni, întârziul etc.). Ca în orice scriere mistică, textele sunt predominant ale inimii, dictate de ardenţă. Autorul („bătrânul păcătos”) îşi recunoaşte nevrednicia şi slăbiciunea şi cere ajutor Proniei: „Pun paşi de prunc în credinţă - căderea mea la Tatăl nostru care eşti în ceruri şi mă vezi - şi mă smeresc pe calea ce mă va conduce bine şi fără rupturi la Domnul; străbat prin lumina lină tot spaţiul ce mă mai desparte de Viaţa cea adevărată” (p. 11).
Se recurge la simbolica luminii şi întunericului, a binelui şi a răului. Este deplâns declinul istoriei de azi şi extinderea nelegiuirilor. Sunt inserate frecvent ori parafrazate citate evanghelice şi liturgice, ceea ce menţine tonusul textului la un nivel înalt. Scriitorul, ca un poet ce se află, asaltează „prin uşa inimii”, cu smerire şi cu zel, „porţile cerului”. El este stăpânit de un adevărat extaz mistic. Se consideră un simplu grefier al lui Dumnezeu: „ceea ce‑mi zice Domnul; scriu” (p. 15). Preferă însă „scrisul prin răstignirea inimii” (p. 24). Socoteşte sângele jertfei sorginte pentru exuberanţa luminii. În acest fel, adresează un imn sinergiei dintre sânge şi lumină.
Legătura mistică dintre minte şi inimă este insolit relevată: „în inimă văd pe Domnul şi mintea Îl proiectează scriindu‑L” (p. 20). Este preluată din învăţăturile Sfinţilor Părinţi teologia luminii, a lacrimilor, a rugăciunii, a iubirii. Autorul se foloseşte de mijloace ale retoricii sacre, cum ar fi întrebări, acumularea prin juxtapuneri, comparaţii, alegorii. Ca Sfântul Siluan Athonitul, îşi ţine mintea în iad şi nu deznădăjduieşte, fiind ajutat de rugăciune şi de iubirea Domnului. Rugăciunile, nu mult diferite de cele obişnuite în biserică, apropiate şi de rugile Psaltirii, pornesc de la examinarea propriului suflet (socotit nevrednic şi păcătos), încercând acordarea acestuia cu frumuseţea de necuprins a lui Dumnezeu. Este vorba despre neobosita aspiraţie a creaturii spre contemplarea slavei Mântuitorului. Prin omenitatea lui Iisus Hristos, rugătorul se simte înălţat la Sfânta Treime: „Răvăşit de păcate zăbovesc respirând aerul lucid al lui Dumnezeu: aştept la porţile cerului” (p. 47), „Căci toate mi‑au fost noapte înainte de a mi Se fi descoperit Iisus Hristos atotputernicie a Luminii Treimii Sfinte cuprizându‑mă‑n Sine: şi m‑am bucurat” (p. 53).
Adrian Georgescu se aseamănă şi, în acelaşi timp, se deosebeşte de imnografii creştini, de marii poeţi religioşi (cum ar fi Rainer Maria Rilke, Paul Claudel) ori de ardenţii Ioan Alexandru, Daniel Turcea sau Miron Kiropol. Textele lui combină în proporţii ponderate elemente mistice şi teologice, stări sufleteşti, plânsuri, rugăminţi, dar starea de extaz pe care autorul o trăieşte dă acestora un permanent aspect de aflux, de abundenţă. Imnica este însoţită de dezavuarea omului căzut, atras de rău, lipsit de voinţa de a se mântui, abandonat demonilor (în această categorie incluzându‑se, desigur, şi pe sine). Scriitorul (cu o imagine hipertrofiată) se consideră dator, ca fiinţă inspirată de Duh, să împărtăşească scrisul celorlalţi oameni: „În pădurea lui Dumnezeu răsuflă Mângâietorul şi îndreptăţeşte pe cel înveşmântat cu lumină să trăiască Viaţa vie şi să se bucure de ceea ce i s‑a dat./ Se bucură acesta fericit şi‑şi proiectează bucuria departe - eu: scriitorul” (p. 75). Acesta invocă, asemenea Sfintei Epicleze, pogorârea Duhului Sfânt în inimă.
Pentru a fi cu adevărat scriitor în domeniul religiosului trebuie să ai, deopotrivă, spirit evlavios şi vocaţie estetică. Rugăciunile pe care le scrie Adrian Georgescu reunesc tonuri imnice, elemente specifice psalmilor, cereri de iertare şi mântuire. Predomină aspectul adorării mistice, dar asemenea creaţii au, prin natura lor, şi o valoare poetică implicită. Ele confirmă, cu siguranţă, o credinţă autentică, neabătută.