Să folosim suferinţa ca moment de încredinţare în mâinile lui Dumnezeu

Frica ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim marginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate. Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa „apucat de nervi!“) şi va fi nefericit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!

Uşurarea vine de la Cel ce spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!“. El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui e crucea.

Crucea, pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase. Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.

În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii.

Frica, însă, ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii!

Dumnezeu este în noi, cu noi, dar nu acolo unde-L aşteptăm noi ca să ne dea peste mână când alegem să facem ce ne face rău, deşi ne place, şi nici nu ne pândeşte ca să ne pedepsească sau să ne condamne pentru alegerea noastră.

Cine vrea să vadă unde este şi ce face, să se observe cu atenţie şi interes pe sine însuşi, acolo în ascunsul său, în timp ce face un lucru rău, sau după ce face asta. Să se privească, să-şi privească dorul său de bucurie şi pace şi tot ce simte şi gândeşte atunci.

Dar să reziste ispitei de a se condamna, de a-şi spune cât de netrebnic e, sau de a făgădui că „nici mort nu mai face“... Toate acestea sunt piedici în calea intrării la locul de întâlnire din ascunsul nostru. Sunt piedici în calea pocăinţei, adică a înnoirii minţii cu Duhul Său.

Rugăciunea care va ţâşni din acea întâlnire ne va deschide ochii inimii şi ne va învăţa ce să facem mai departe. (Monahia Siluana Vlad)