Samaria, locul veacurilor de neîncredere, cuvintele de lumină și izvorul de har

Duminica a 5-a după Sfintele Paști a fost numită a Samarinencei, după numele femeii care s‑a învrednicit să stea de vorbă cu Domnul vieții veșnice în ținutul Samariei, pământ privit cu dispreț de către iudei, dar asupra căruia Mântuitorul a revărsat o neașteptată bunăvoință, asemenea unei lumini care coboară peste locurile uitate și peste inimile rănite de judecata oamenilor. Acolo unde omul ridicase ziduri de despărțire, Hristos a deschis drumuri către împăcare; acolo unde se adunaseră veacuri de neîncredere și de ostilitate, El a așezat cuvinte de viață și izvoare de har.

Din cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan trebuie să reținem câteva lucruri pentru a înțelege mai bine contextul în care Mântuitorul S‑a aflat în Samaria și adâncimea dialogului purtat cu acea femeie disprețuită de mulți dintre contemporani. În același timp, vom putea înțelege și câteva dintre marile adevăruri descoperite atunci, la marginea fântânii lui Iacob, într‑un ceas al amiezii care avea să devină un ceas al revelației și al întâlnirii dintre setea omului și iubirea lui Dumnezeu.

Între iudei și samarineni nu existau aproape deloc legături - nici religioase, nici diplomatice și nici de altă natură. Rănile trecutului, suspiciunile și amintirea unor vechi conflicte despărțeau cele două popoare asemenea unui hotar greu de trecut. Încă din anul 722 înainte de venirea Mântuitorului, cuceritori veniți din depărtări au ocupat o mare parte a acestei provincii, iar locuitorii de acolo - a căror legătură cu iudeii fusese deja întreruptă cu două sute de ani înainte, în urma separării celor două regate, de nord și de sud - au fost duși departe, în ținuturile Mesopotamiei.

Triburile aduse de asirieni în Samaria au impus celor rămași credințe străine și practici idolatre, lucruri de neconceput pentru conștiința religioasă a iudeilor, crescută în lumina Legii și în chemarea adevăratului Dumnezeu. Astfel, ruptura dintre ei s‑a adâncit și mai mult, până acolo încât orice apropiere părea imposibilă. Nu era doar o despărțire geografică sau culturală, ci una care atingea însăși percepția despre curăție, adevăr și apartenență religioasă.

Mai mult decât atât, aproape de vremea venirii Mântuitorului, cu aproximativ patruzeci de ani înaintea întâlnirii de la fântâna lui Iacob, samarinenii au săvârșit un gest de mare profanare: într‑o zi a Paștelui iudaic din Ierusalim au aruncat oase de morți în curtea Templului, întinând astfel sărbătoarea iudeilor. Această faptă a adâncit și mai mult ostilitatea dintre cele două popoare și a făcut ca orice punte între ele să pară definitiv ruinată.

Și totuși, într‑o asemenea lume a neîncrederii și a resentimentului, Mântuitorul, iudeu de neam, alege să călătorească prin Samaria. Deși putea ocoli acel ținut, El a voit să treacă pe acolo pentru a arăta că iubirea lui Dumnezeu nu cunoaște hotarele pe care oamenii le ridică între ei. Hristos nu evită locurile rănite ale lumii, nici sufletele împovărate de păcat, de rușine sau de marginalizare, ci Se apropie tocmai de acestea, asemenea unui doctor ceresc care caută vindecarea celor suferinzi.

Sfânta Evanghelie amintește și alte întâmplări legate de samarineni. Una dintre ele vorbește despre refuzul categoric al unor locuitori din Samaria de a‑L primi pe Mântuitorul într‑o casă, în vreme ce El Se îndrepta spre Ierusalim. Ne amintim reacția ucenicilor Săi, Iacob și Ioan, care, mâhniți de o asemenea lipsă de omenie, au spus: „Doamne, voiești să zicem să se coboare foc din cer și să‑i mistuie, precum a făcut și Ilie?” Dar Domnul a respins o astfel de dorință născută din zel și mâhnire, spunându‑le: „Nu știți fiii cărui duh sunteți?”

Prin aceste cuvinte, Hristos a arătat că împărăția Lui nu se întemeiază pe pedeapsă și nimicire, ci pe milă, răbdare și chemare la pocăință. El nu venise în lume pentru a pierde sufletele oamenilor, ci pentru a le mântui. În fața urii, Domnul a răspuns cu blândețe; în fața refuzului, cu îndelungă‑răbdare; în fața înstrăinării, cu iubirea care nu încetează să aștepte.

Și dacă Evanghelia ne mai spune că Mântuitorul le‑a poruncit cândva ucenicilor să nu meargă în cetățile samarinenilor și nici pe căile păgânilor, tot El este Cel Care a oferit lumii una dintre cele mai tulburătoare pilde despre iubirea aproapelui prin chipul samarineanului milostiv. Tocmai un om socotit străin și nevrednic de către iudei devine icoană a milei și a compasiunii adevărate. Astfel, Hristos răstoarnă judecățile omenești și ne arată că adevărata noblețe nu stă în apartenența la un neam sau la o tradiție, ci în puterea inimii de a iubi și de a se apleca asupra celui căzut.

Nu era slujitor al Legii, nu era levit și nici vreun mare cunoscător al rânduielilor iudaice. Era un samarinean, un om socotit necurat în ochii celor care se considerau păzitori ai adevărului. Și totuși, dintre toți cei care au trecut pe acel drum al durerii, el a fost singurul care s‑a oprit lângă omul căzut între tâlhari, aproape mort sau, după cum spun alte traduceri, abia viu, între viață și moarte, între nădejde și uitare.

Alții l‑au privit și au trecut mai departe cu nepăsare, poate grăbiți, poate preocupați de propriile lor îndatoriri, poate temători să nu se întineze prin atingerea unui trup însângerat. Dar samarineanul s‑a apropiat cu inimă milostivă. A turnat peste răni untdelemn și vin, leacurile cunoscute în vremea aceea, a încercat să aline durerea celui căzut, apoi l‑a ridicat cu grijă și l‑a așezat pe asinul său, purtându‑l către o casă de oaspeți unde să poată primi îngrijire și odihnă. Gesturile lui nu au fost doar fapte de omenie, ci semne ale unei iubiri care nu întreabă cine este aproapele și dacă îl merită, ci se pleacă firesc asupra celui aflat în suferință.

Toate acestea le știm din pilda atât de cunoscută rostită de Mântuitorul. Și totuși, pentru cei care L‑au ascultat atunci, cuvintele Sale au fost tulburătoare și greu de primit. Cum să fie dat drept model un samarinean, un om pe care ei îl socoteau străin de Lege, depărtat de credința adevărată și nevrednic de cinstire? Cum să fie așezat înaintea lor tocmai acela pe care îl disprețuiau de atâta vreme?

Samaria devine astfel, din ținut al conflictului și al marginalizării, loc al descoperirii dumnezeiești. La fântâna lui Iacob, acolo unde o femeie venise să scoată apă pentru nevoile zilnice, Dumnezeu îi descoperă apa cea vie, care potolește setea cea mai adâncă a omului. Și poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai mari taine ale Evangheliei: Dumnezeu alege adeseori locurile disprețuite și inimile rănite pentru a face să răsară în ele lumina harului și frumusețea întâlnirii cu El.

Mântuitorul a sfărâmat barierele pe care oamenii le ridicaseră între ei și a trecut dincolo de despărțirile care păreau de netrecut. El a mângâiat răni vechi de sute de ani, neînțelegeri împietrite în timp, resentimente care păreau imposibil de vindecat. Acolo unde oamenii vedeau numai vrăjmășie și condamnare, Hristos a descoperit posibilitatea iubirii și a milei.

Evanghelia ni‑L arată pe Mântuitorul vorbind cu o femeie samarineancă, lucru cu totul contrar tradiției iudaice. Iudeii nu aveau voie nici să mănânce din bucatele samarinenilor, nici să intre în legături apropiate cu ei și, cu atât mai puțin, să vorbească cu femeile lor. Însă Hristos deschide un drum nou, mai presus de limitele impuse de mentalitatea vremii și îndeosebi, mai presus de ceea ce oamenii credeau că au înțeles deplin din Lege și din tradiție.

Mântuitorul Se adresează acestei femei venite din cetatea Sihar într‑un loc încărcat de o istorie aproape milenară. Era ținutul iubit de patriarhi și legat în chip deosebit de numele lui Iacob, acolo unde generații întregi își purtaseră pașii și rugăciunile. În acel loc cu adânci ecouri biblice, lângă fântâna patriarhului, Hristos îi cere unei femei necunoscute puțină apă.

Ce tainică și smerită coborâre! El, Care adapă întreg pământul cu izvoare și ploi la bună vreme, după cum cântă imnografii Bisericii; El, Care a întins cerurile și a zidit universul cu înțelepciunea Sa, cere acum apă de la o femeie samarineancă. Creatorul Se face însetat înaintea făpturii Sale, pentru a vindeca o sete mai adâncă decât cea a trupului - setea sufletului omenesc după Dumnezeu.

Atitudinea femeii a fost întocmai expresia relației dintre samarineni și iudei: „Cum Tu, care ești iudeu, ceri apă de la mine, care sunt femeie samarineancă?” În spatele acestor cuvinte se ascundeau veacuri de suspiciune și de înstrăinare. Dar Mântuitorul transformă această întrebare într‑o adevărată revelație teologică.

Cuvintele rostite de Domnul acestei femei din Samaria sunt printre cele mai frumoase și mai adânci cuvinte adresate vreodată unui om. Deși, după mărturia Evangheliei, viața ei fusese apăsată de căderi și neîmpliniri - avusese cinci bărbați, iar cel cu care trăia atunci nu îi era soț -, Hristos nu vine către ea cu osânda, ci cu chemarea. Nu o umilește, nu o alungă și nu îi închide drumul către Dumnezeu, ci îi descoperă încetul cu încetul taina apei celei vii, care poate renaște inima omului.

Părinții Bisericii, tâlcuind această pagină a Evangheliei, au văzut în cele cinci căsătorii nu doar istoria unei vieți personale tulburate, ci și o imagine simbolică a istoriei Samariei. Ei spun că cei cinci bărbați pomeniți în Evanghelia după Ioan pot fi înțeleși și ca referire la cele cinci triburi asiro‑babiloniene aduse în vechime în acel ținut și care au schimbat identitatea religioasă și spirituală a Samariei. Astfel, femeia samarineancă devine într‑un anumit sens chipul unui popor întreg, rătăcit și însetat după adevăr, dar căutat cu nesfârșită răbdare de Dumnezeu.

Iar Părinții Bisericii ne spun că, indiferent de câți bărbați ar fi avut înainte, după întâlnirea cu Domnul, numai pe El L‑a prețuit cu adevărat. Convorbirea cu Hristos nu i‑a schimbat doar câteva gesturi exterioare sau anumite deprinderi ale vieții, ci i‑a transfigurat întreaga ființă, adâncul inimii și felul de a privi lumea. Lumina pe care a primit‑o la fântâna lui Iacob a devenit pentru ea începutul unei vieți noi.

Tradiția Bisericii ne spune că această femeie a devenit mai târziu o mărturisitoare curajoasă a cuvintelor auzite de la Mântuitorul Hristos. Cea care fusese disprețuită și privită cu suspiciune de semenii săi, cea pe care oamenii ar fi așezat‑o la marginea societății prin judecăți grăbite și lipsite de milă, devine purtătoare de veste bună și martoră - iar în cele din urmă, martiră - a adevărului dumnezeiesc. Și poate că această schimbare este una dintre cele mai mari minuni ale Evangheliei: Dumnezeu ridică adeseori dintre cei disprețuiți pe cei care vor purta mai târziu lumina Sa înaintea lumii.

După ce a auzit cuvintele despre „apa cea vie”, femeia a înțeles că setea omului nu poate fi stinsă doar prin cele materiale și trecătoare. În sufletul ei exista o căutare dureroasă a adevăratului sens al vieții, un gol adânc pe care nimic din lucrurile și experiențele acestei lumi nu reușiseră să îl umple. Și fiecare om poartă acest gol, într‑o măsură mai mare sau mai mică. Setea după adevăr, după iubire, după lumină și după veșnicie rămâne tăinuită în inima omenească asemenea unui suspin nerostit.

Apa cea vie despre care vorbea Mântuitorul este însăși învățătura Sa mântuitoare, harul care renaște sufletul și îl face să nu mai rătăcească prin pustietățile acestei lumi. Este izvorul care nu seacă niciodată, izvorul care coboară din Dumnezeu și care poate potoli setea cea mai adâncă a omului.

Această învățătură dumnezeiască oferea un răspuns mai puternic decât hrana și băutura obișnuită, care satură doar pentru puțină vreme. O pâine poate ține un ceas, două sau poate o zi, iar apa stinge pentru scurt timp setea trupului. Dar cuvintele Mântuitorului aveau să aline setea după adevăr a întregii umanități, a tuturor celor care așteptau glasul Celui ce avea să Se descopere drept Calea, Adevărul și Viața.

Tot acestei femei, la marginea unei fântâni și într‑un ținut disprețuit de mulți, Mântuitorul i Se descoperă pentru întâia dată în chip limpede drept Mesia Cel așteptat de veacuri, Cel vestit de proroci și dorit de generații întregi: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”. Ce tainică alegere! Nu unui împărat, nu unui cărturar vestit și nici unui slujitor al templului, ci unei femei samarinence, apăsată de trecutul ei și marginalizată de societate, îi descoperă Domnul pentru prima dată această mare taină.

Femeia știa din tradiția locului că va veni Mesia, Cel Care îi va învăța toate pe cei din poporul Său. Și iată că înainte de a Se descoperi orbului din Ierusalim, înainte de alte mărturisiri publice, Hristos Își revelează identitatea acestei femei venite să scoată apă din fântână. Din acel moment, viața ei nu mai aparține trecutului, ci luminii întâlnirii cu Dumnezeu.

Foarte frumoase sunt și cuvintele imnografilor închinate acestei întâlniri sfinte. În canonul Duminicii Samarinencei, duminică ce are strălucirea și solemnitatea unui praznic împărătesc în șirul duminicilor dintre Paști și Cincizecime, se spune că femeia a venit cu ulciorul să scoată apă și s‑a întors purtând în suflet învățătura cea folositoare. Ce minunată schimbare! Venise pentru puțină apă, necesară pentru câteva clipe ale vieții pământești, și s‑a întors purtând comoara adevărului veșnic.

Apa atât de necesară vieții, pe care o caută oamenii din orice loc al lumii, se sfârșește repede. Dar cuvântul lui Dumnezeu rămâne și rodește în suflet, adăpându‑l ca un izvor care nu încetează să curgă.

Tot acestei femei Mântuitorul îi vorbește și despre adevărata închinare. Samarinenii țineau foarte mult la locul în care se închinau, în vreme ce iudeii considerau Templul din Ierusalim singurul spațiu legitim al apropierii de Dumnezeu. De aceea, femeia Îl întreabă pe Domnul despre locul adevăratei închinări. Și atunci Hristos rostește unul dintre cele mai înalte adevăruri ale Evangheliei: „Adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și în Adevăr”.

Pentru iudei, inclusiv pentru cei din diasporă, exista obligația de a merge la Templul din Ierusalim măcar o dată pe an. Acest pelerinaj era semnul apartenenței lor religioase și al fidelității față de Lege. Și poate că ne‑am putea întreba astăzi ce ar însemna dacă Biserica noastră le‑ar cere tuturor românilor și celor aflați departe de țara lor să vină obligatoriu, măcar o dată pe an, la catedrala noastră de suflet.

Dar Mântuitorul ridică închinarea de la simpla legare de un loc către adâncul inimii. El arată că adevărata apropiere de Dumnezeu nu se măsoară prin depărtările străbătute cu trupul, ci prin drumul lăuntric al sufletului către adevăr, pocăință și iubire. Închinarea în Duh și în Adevăr înseamnă o inimă vie, luminată de har și deschisă către Dumnezeu, oriunde s‑ar afla omul pe pământ.

Astăzi, cei mai mulți ar fi, fără îndoială, împotriva unei asemenea cerințe. Mulți ar cârti, pentru că iubim adeseori mai mult vorbirea decât împlinirea și mai mult judecata decât osteneala. Dar iudeii de atunci se supuneau unei rânduieli pe care o considerau sfântă și obligatorie; veneau de departe la Ierusalim, străbătând drumuri lungi, cu multă trudă și cu multe cheltuieli, purtând în suflet convingerea că întâlnirea cu Dumnezeu cere jertfă, răbdare și osteneală.

Iată de ce femeia samarineancă, simțindu‑se într‑un fel vinovată că nu merge la Templul din Ierusalim, ci se închina pe muntele Garizim, L‑a întrebat pe Mântuitorul și despre închinare. În spatele întrebării ei nu se ascundea doar o dispută religioasă între două popoare, ci și neliniștea unui suflet care căuta adevărul și care voia să știe unde și cum poate omul să se apropie cu adevărat de Dumnezeu.

Dar răspunsul Mântuitorului ridică întreaga discuție la o înălțime duhovnicească neașteptată. El vorbește despre ceva mult mai greu de împlinit decât o călătorie lungă către Ierusalim: rugăciunea făcută cu toată inima, închinarea în Duh și în Adevăr.

Și dacă apelăm la Părinții filocalici - de care noi, oamenii grăbiți ai acestei vremi, suntem adeseori atât de străini -, vom descoperi cât de grea este lupta pentru a ajunge la măsura rugăciunii curate. Fie că este monah retras în pustie, fie credincios simplu aflat în mijlocul lumii, omul se luptă ani întregi pentru a dobândi rugăciunea inimii, această coborâre a minții în adâncul ființei și chemarea neîncetată a lui Dumnezeu dinlăuntrul sufletului.

Rugăciunea făcută din toată inima este mai greu de împlinit decât orice drum parcurs cu picioarele. Ea cere lepădarea de zgomotul lumii, desprinderea de gândurile risipite și de grijile care ne sfâșie lăuntric, pentru ca omul să poată sta înaintea lui Dumnezeu cu suflet curat și cu minte luminată. Tocmai aceasta înseamnă închinarea în Duh și în Adevăr despre care vorbește Hristos: apropierea omului de Dumnezeu prin sinceritate, prin adâncă smerenie și printr‑o inimă care caută necontenit prezența Lui.

Această lucrare este adeseori mai grea decât o călătorie de săptămâni întregi către Ierusalim. Pentru cei de atunci, drumul spre Templu însemna timp, oboseală, lipsuri și multă osteneală. Dar drumul către inima curățită și către rugăciunea adevărată este și mai anevoios, pentru că el trece prin lupta cu sine însuși, prin răbdare, prin pocăință și prin lacrimile tainice ale sufletului.

Referindu‑se la dialogul Mântuitorului cu femeia samarineancă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune un lucru de mare frumusețe: „Vedeți, această femeie disprețuită a adus la Domnul o cetate întreagă”. Ce minunată schimbare! Ea, care probabil venise la fântână fără să fie observată de cineva, purtând povara judecății oamenilor și rușinea trecutului ei, devine într‑o clipă vestitoare a lui Hristos.

Și tocmai în ceasul în care alții, din pricina arșiței, se retrăgeau în case pentru a se feri de dogoarea soarelui, ea aleargă plină de bucurie în cetate și le spune celor de acolo: „Veniți să vedeți un om care mi‑a spus toate...” (Ioan 4, 29).

Ce putere au aceste cuvinte! Nu vorbește despre o minune văzută cu ochii, nici despre vreun semn exterior, ci despre faptul că Cineva i‑a cunoscut întreaga viață și totuși nu a alungat‑o, nu a osândit‑o și nu a umilit‑o. Hristos îi cunoștea adâncul inimii și, tocmai pentru că o cunoștea deplin, i‑a oferit vindecarea, lumina și speranța.

Imnografii Bisericii au surprins minunat această taină, numindu‑L pe Hristos „Cunoscătorul inimilor”. Nimeni dintre oameni, oricât ar încerca, nu poate pătrunde adâncul unei inimi omenești așa cum o face Dumnezeu. Numai El vede rănile ascunse, setea nerostită, lacrimile tainice și dorul după lumină care se ascunde chiar și în sufletele cele mai împovărate.

Iar Mântuitorul, cunoscând toate acestea, tocmai acestei femei i Se descoperă drept Mesia, învățând‑o tainele credinței pe care avea să le poarte mai târziu până departe, pecetluindu‑le chiar cu sângele său.

Din tradiția Bisericii știm că femeia samarineancă din Evanghelie a primit numele de Fotini (Fotinia), care în limba română poate fi înțeles ca Luminița sau Luminătoarea. Și cât de adânc este acest nume! Cea care venise însetată la fântână a plecat purtând în suflet lumina lui Hristos și a devenit, la rândul ei, luminătoare pentru alții. A primit pe Cel ce este Lumina lumii și a răspândit această Lumină în inimile celor care trăiau încă în întunericul neștiinței și al înstrăinării de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această femeie samarineancă, deși era disprețuită și socotită nevrednică de mulți dintre contemporanii săi, a făcut mai mult decât cărturarul Nicodim, căruia Domnul îi vorbise în Ierusalim despre una dintre cele mai înalte taine ale credinței.

Nicodim era un om al cetății sfinte, un învățat al Legii, un membru al Sinedriului, respectat și ascultat. Lui i‑a descoperit Mântuitorul adevărul renașterii prin har, spunându‑i: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu”, arătând astfel taina Botezului creștin și începutul vieții celei noi în Hristos.

Și totuși, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Nicodim nu a adus la Domnul pe nici un membru al Sinedriului și nu a mărturisit cu aceeași îndrăzneală precum femeia samarineancă. Ea, care nu avea nici cinstea socială a lui Nicodim, nici cunoașterea lui teologică, nici poziția lui în societate, a alergat îndată în cetate și a devenit vestitoare a lui Hristos.

Totuși, știm că și Nicodim s‑a schimbat după întâlnirea cu Mântuitorul. Evanghelia ne lasă să întrezărim această transformare lăuntrică, de vreme ce îl arată venind împreună cu Iosif din Arimateea pentru a îngriji trupul Domnului după răstignire. Dar vremurile erau grele, apăsate de teamă și de amenințări, iar Nicodim nu a avut atunci curajul mărturisirii pe care a avut‑o această femeie simplă și marginalizată. Tocmai de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur o așază înaintea noastră ca model de îndrăzneală duhovnicească și de inimă aprinsă de întâlnirea cu Dumnezeu.

Pe marginea acestei pericope evanghelice s‑ar putea vorbi nesfârșit. Fiecare cuvânt ascunde o lumină, fiecare gest al Mântuitorului descoperă o taină, iar fiecare răspuns oferit femeii samarinence deschide înaintea noastră adâncuri de necuprins ale adevărului dumnezeiesc. Putem doar să gustăm câte o frântură din această lumină pe care Hristos a revărsat‑o mai întâi în sufletul unei femei și apoi asupra unei cetăți întregi.

Dacă în alte locuri Evanghelia ne spune că Mântuitorul a fost rugat să plece - deși făcuse bine și adusese vindecare -, în Samaria se petrece ceva neașteptat și cutremurător: oamenii Îl roagă să rămână cu ei. Iar Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Domnul a mai rămas acolo încă două zile.

Ce mare schimbare! Ținutul odinioară disprețuit devine loc de primire și de ascultare a lui Dumnezeu. Samaria, care fusese simbolul înstrăinării, ajunge spațiu al întâlnirii și al ospitalității duhovnicești.

Am fost și eu pelerin în Samaria, în condiții dificile, marcate de conflicte și tensiuni, și mărturisesc că după mulți ani am descoperit acolo o biserică nouă, ridicată într‑un loc unde creștinii aproape că nu mai există. Sunt foarte puțini și trăiesc adeseori ascunși, retrași în casele lor, purtând în tăcere povara unei existențe fragile. Acolo înțelegi cu adevărat ce înseamnă marginalizarea, rana care încă doare și mărturisirea dusă până la jertfă.

Patriarhia Ierusalimului a canonizat recent un preot, Cuviosul Mucenic Filoumenos Hasapis, care, în anul 1979, a fost ucis cu toporul în mica biserică ridicată lângă fântâna lui Iacob, înainte ca actuala mare biserică să fie zidită. A fost omorât în locul rugăciunii sale, asemenea martirilor din vechime, pecetluind cu sângele său credința în Hristos. Astfel, durerile Samariei nu aparțin doar trecutului evanghelic, ci continuă și astăzi, în chipuri adeseori nevăzute lumii.

Și totuși, în mijlocul acestor răni, Dumnezeu lasă să răsară și semne de speranță. Îmi amintesc râvna unui arhimandrit grec, cu numele Iustin (Iustinos), originar din insula Kerkyra. Cu ajutorul concetățenilor săi și al altor binefăcători, acesta a reușit să ridice o biserică de mare frumusețe deasupra fântânii Patriarhului Iacob.

Privind acea lucrare, aproape că te întrebi cum a fost posibil să se aprobe și să se împlinească într‑un loc atât de tensionat și de fragil. Singura explicație rămâne chiar Evanghelia acestei duminici: Mântuitorul a fost rugat să rămână în Samaria, nu alungat. Harul întâlnirii de atunci continuă să lucreze peste veacuri, iar locul păstrează încă ecoul cuvintelor despre apa cea vie.

Samaria este și locul de origine al marelui apologet al creștinismului, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, pe care Biserica îl pomenește la începutul lunii iunie, astfel că nimic nu este întâmplător.

Sunt, într‑adevăr, multe de spus despre Samaria de altădată și despre cea de acum. Este un ținut al contrastelor, al rănilor și al speranței, al memoriei biblice și al mărturisirii contemporane, un loc unde Evanghelia nu aparține doar trecutului, ci continuă să vorbească inimii omului și astăzi.

În ținutul Samariei au existat dintotdeauna doi munți care străjuiesc de o parte și de alta fântâna lui Iacob: muntele Garizim, socotit muntele binecuvântării, și muntele Ebal, cunoscut ca muntele blestemului. Încă din vremurile Vechiului Testament, aceste două înălțimi au devenit simboluri ale alegerii omului între bine și rău, între ascultare și rătăcire, între lumina lui Dumnezeu și întunericul care se naște din îndepărtarea de El.

Până astăzi, pe muntele Ebal, cel opus Garizimului, există locuri unde oamenii caută puteri întunecate, unde se practică vrăjitoria și blestemul. Și, din nefericire, vin acolo oameni de departe, chiar de peste mări și țări, dorind să‑și vadă potrivnicii înfrânți, îngenuncheați sau loviți de rău. Ce dureroasă rătăcire a inimii omenești! Omul, în loc să caute pacea și vindecarea, urmărește pedepsirea aproapelui și izbânda asupra lui prin întuneric și ură.

Dar tocmai într‑un asemenea loc, umbrit de atâtea răni și contradicții, Mântuitorul a venit pentru a vorbi despre cu totul altceva: despre iertare, despre vindecare, despre împăcare și despre dărâmarea barierelor dintre oameni. El nu a venit să întărească duhul răzbunării, ci să‑l vindece. Nu a venit să adâncească despărțirile, ci să descopere oamenilor o altă judecată decât cea cu care, adeseori, și noi încă suntem obișnuiți.

Judecata omenească se grăbește să condamne, să eticheteze și să excludă. Judecata lui Dumnezeu caută însă ridicarea celui căzut și întoarcerea celui rătăcit. De aceea, la fântâna lui Iacob, Hristos nu vorbește despre blestem, ci despre apa cea vie; nu despre înfrângerea celuilalt, ci despre renașterea inimii.

Evanghelia acestei duminici ne vorbește și despre chemarea misionară a Bisericii, despre strădania acelor oameni care au plecat departe de casele lor pentru a vesti lumina lui Hristos. Una dintre primele și cele mai luminoase misionare ale creștinismului este chiar femeia samarineancă. După întâlnirea cu Domnul, ea nu a păstrat lumina doar pentru sine, ci a oferit‑o și altora, devenind vestitoare a Evangheliei și mărturisitoare a adevărului.

Fotini, cum o numește tradiția Bisericii, poate fi socotită ocrotitoare și model pentru toți misionarii creștini. Ea nu a avut școli înalte și nici putere lumească, dar a purtat focul întâlnirii cu Hristos, iar acest foc a luminat o cetate întreagă și, peste veacuri, continuă să strălucească în inimile celor care îi ascultă chemarea și bucuria primirii cuvintelor Evangheliei.

Istoria ținuturilor străromâne este la rândul ei plină de monahi, preoți și credincioși care au plecat departe și au devenit misionari ai Evangheliei. Unii au călătorit în Palestina, alții la Roma, în pustia Egiptului, la Constantinopol sau în multe alte locuri ale lumii, purtând cu ei credința și frumusețea Ortodoxiei românești.

Avem și astăzi misionari care merg peste mări și țări. Biserica Ortodoxă Română are parohii în Australia, în Noua Zeelandă, în cele două Americi, în întreaga Europă și în multe alte locuri unde românii și‑au purtat dorul, limba și credința. Acești oameni slujesc departe de casă, printre străini, încercând să păstreze aprinsă candela rugăciunii și legătura sufletească dintre cei plecați și rădăcinile lor duhovnicești.

La New York, în urmă cu vreo treizeci de ani, a trecut la Domnul un călugăr venit de la Mănăstirea Neamț, vestitul arhimandrit Vasile Vasilachi. Jumătate din viața sa a petrecut‑o printre străini, propovăduind Evanghelia și aducând mângâiere românilor aflați departe de țară. Într‑un cartier important al marelui oraș New York, el a devenit pentru mulți chip de părinte, de sprijin și de lumină. Pe unii i‑a apropiat de Biserică, pe alții i‑a întors către credință, iar tuturor le‑a oferit sentimentul că Dumnezeu nu îi uită nici în depărtările lumii.

Și cum să nu ne gândim la Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, care, de asemenea, jumătate din viața sa a trăit‑o printre străini? A plecat din țară la doar douăzeci și trei de ani și a trecut la Domnul la patruzeci și șapte de ani, în pustia Hozevei, foarte departe de pământul natal, dar atât de aproape de Dumnezeu. În singurătatea peșterii sale, între pietrele arse de soarele pustiei, el a devenit unul dintre cei mai luminoși mărturisitori ai neamului nostru.

Și sunt atât de mulți alți misionari cunoscuți și necunoscuți, care au slujit Sfânta Liturghie printre străini, care au cântat cântarea Domnului în pământuri îndepărtate, purtând în suflet dorul după țară și dorul după Dumnezeu. Toți acești oameni au înțeles că adevărata patrie a creștinului este Împărăția lui Dumnezeu și că oriunde este rostit numele lui Hristos cu credință, acolo se deschide o fărâmă de cer.

Iată de ce femeia samarineancă rămâne un model atât de actual: pentru că a primit lumina și nu a ascuns‑o, pentru că a gustat apa cea vie și a dorit ca și alții să se adape din ea, pentru că întâlnirea ei cu Hristos s‑a prefăcut într‑o neobosită mărturisire a iubirii și adevărului dumnezeiesc.

Dincolo de părerile noastre schimbătoare, dincolo de judecățile grăbite ale oamenilor și de felul în care noi împărțim lumea între vrednici și nevrednici, Evanghelia ne descoperă chipul lui Dumnezeu întrupat pentru noi ca Om, iubirea Lui fără margini și nesfârșita Lui căutare a omului pierdut. În tot ceea ce face Mântuitorul, fie că vorbește cu femeia samarineancă, fie că Se apropie de vameși, de păcătoși sau de cei marginalizați, vedem aceeași dorință sfântă de a ridica, de a vindeca și de a aduce înapoi ceea ce era rătăcit.

„Eu pentru aceasta am venit”, ne spune Domnul, pentru a restaura chipul omenesc întunecat de păcat și pentru a căuta oaia cea pierdută. Nu pentru cei care se socoteau desăvârșiți, nu pentru cei convinși de propria lor dreptate, ci pentru omul căzut, rănit și înstrăinat de Dumnezeu.

Imaginea păstorului care își ridică oaia pe umeri este una dintre cele mai mișcătoare icoane ale iubirii dumnezeiești: pe umeri ai luat firea noastră cea căzută, Hristoase Dumnezeule, și ai purtat‑o cu nesfârșită milă înaintea Tatălui, dorind să fie regăsită, ridicată și reașezată în lumina comuniunii cu Dumnezeu. Nu ne‑ai lăsat în întunericul rătăcirii noastre, ci ai coborât până la adâncul neputinței omenești pentru a ne ridica iarăși către cer.

Aceasta este, de fapt, marea taină a Evangheliei: Dumnezeu nu Se îndepărtează de omul păcătos, ci îl caută; nu îl abandonează în căderea lui, ci îl ridică; nu îi răspunde cu osândă grăbită, ci cu iubire răbdătoare și vindecătoare.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască și nouă puterea de a înțelege marile taine ale credinței și adevărurile adânci pe care Evanghelia ni le descoperă. Și poate că nu le vom putea pătrunde deplin doar prin puterea minții, ci mai ales prin luminarea inimii și prin apropierea de cuvintele marilor Părinți ai Bisericii, care au tâlcuit cu atâta finețe și frumusețe duhovnicească sensurile adânci ale Scripturii.

Citindu‑i pe marii dascăli ai vieții duhovnicești, descoperim că Evanghelia nu este doar un text al trecutului, ci o chemare adresată fiecăruia dintre noi. Și ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute nu doar să înțelegem aceste adevăruri, ci să le și urmăm cu toată inima, transformându‑le în viață, în rugăciune, în iubire și în lumină pentru ceilalți.

Femeia samarineancă nu a avut putere lumească, nici învățătură aleasă și nici cinste între oameni, dar întâlnirea cu Domnul i‑a aprins sufletul atât de puternic încât a devenit lumină pentru alții. Și poate că aceasta este cea mai mare lecție pentru orice slujitor al Bisericii: să primească mai întâi în propria inimă apa cea vie a harului, pentru a o putea oferi apoi și celor însetați de adevăr, de mângâiere și de Dumnezeu.