Sandu Tudor, de la revoltă la mistică

Anul acesta, spre sfârşit, se împlinesc 115 ani de la naşterea lui Sandu Tudor, ieroschimonahul Daniil, cel care a trecut în lumea cealaltă ca un mucenic, martirizat de un regim care vedea în el un mare duşman.

De 20 de ani încoace se poate vorbi despre recuperarea operei şi înţelegerea modelului existenţial reprezentat de Sandu Tudor. A fost una dintre personalităţile noastre cele mai accentuate ale primei jumătăţi a veacului al XX-lea şi nu are cum să fie tratat cu suficienţă ori superficialitate. Am auzit prima oară de el la începutul anilor â90, când societatea noastră privea spre interbelic cu un neştirbit patos. Dar memoria lui Sandu Tudor nu trebuie neapărat acolo căutată, ci în anii războiului, ca şi după război, exact în perioada când a avut loc miraculoasa lui convertire, iar apoi drumul de mucenic. G. Călinescu, în impozanta Istorie a literaturii române, nu-i acordă cine ştie ce atenţie ca poet. De altminteri, el nici nu a fost vreodată un poet supus modelor şi făcând poezie spre simplă delectare şi artificiu. Chemarea lui era cu totul alta, iar aceasta s-a văzut cu prisosinţă. A trebuit să vină în ţară împreună cu armata română în retragere un călugăr de anvergura lui Ivan Kulîghin pentru ca un grup de intelectuali să treacă de la preocupările efemere la adevăratul angajament spiritual. Aşa a luat fiinţă mişcarea "Rugul Aprins", despre care în ultimii 10 ani s-au spus teribil de multe lucruri, aproape că ne-au copleşit, aşa încât orice nouă referire se izbeşte de un fel de saţietate.

Ideala comuniune între intelectuali şi Biserică

"Rugul Aprins", în care figura lui Sandu Tudor s-a remarcat de la bun început, a fost însă ideala comuniune între intelectuali şi Biserică, între laici şi clerici, între două extreme pe care după 1989 tot am încercat să le unim, dar cu reuşite firave. Poate de aceea statul comunist, la sfârşitul anilor â50, şi-a propus să lichideze mişcarea cu o brutalitate până la un punct inexplicabilă. Dar ceea ce făceau politrucii nu exprima numai spaima faţă de faptul că pot scăpa din mână anumite segmente ale societăţii, ci şi temerea că prin "Rugul Aprins" poate lua naştere o viaţă literară cărturărească-duhovnicească perfect sudată şi de aceea, evident, periculoasă. Despotul ştie că doar prin dezbinare îşi perpetuează puterea. Când supuşii se unesc, atunci suprimarea lor e mai dificilă. "Rugul Aprins" a reprezentat în ochii stăpânului o asemenea primejdie şi de aceea butada care circulă, potrivit căreia autorităţile chiar au crezut că Rugul poate să incendieze la propriu - "aţi vrut să ne daţi foc, bandiţilor!" -, are o oarece acoperire. Sandu Tudor tuns în monahism vedea în "Rugul Aprins" acelaşi sens unificator. Nu era vorba doar de un cenaclu, ci de o anumită lucrare în duh şi adevăr pentru limpezirea inimii şi ascuţirea minţii. Toţi cei care au făcut parte din grup trăiau aceeaşi senzaţie binefăcătoare, care completa şi întregea viaţa obişnuită religioasă. Nu era vorba de nimic sectant, aşa cum se mai găsesc voci care vor să cârtească împotriva fenomenului, ci de coborâre în miezul ortodoxiei, aşa cum şi rugul nestins simbolizează chipul cel mai ascuns al Divinităţii.

Un vultur cu suflet de martir

Viaţa lui Sandu Tudor, cum am spus, nu se poate separa de operă şi reciproc. Rar întâlnim o mai puternică simbioză, ceea ce demonstrează că tot ce este făcut din resursele cele mai adânci ale fiinţei înseamnă sacrificiu, adică dar către ceea ce ţi-a fost iniţial dat prin influenţa harului. De aceea, acatistele sale au o savoare unică în sensul în care nu sunt nici poezie profană, dar nici text clasic religios. E ceva absolut nou, având mireasma primordialităţii, în momentul în care omul stătea foarte aproape de cele sfinte şi atunci trăia organic fiecare schimb de atribute cu ce se afla mai presus de el. Se poate spune despre creaţia lui că este sacră, dar aceasta de pe vremea când sacrul era totuna cu firescul şi nicidecum o categorie filosofică. De asemenea, felul în care a ajuns el la mistică se cuvine cercetat până la rădăcină. Din acelaşi motiv spun că Sandu Tudor a avut chemarea sfinţeniei fiindcă în tot ce a făcut s-a comportat ca un vultur care străbate cu mult curaj teritorii nevăzute. Aşa este sfântul, vultur, dar hărăzit invizibilului şi nu performanţelor exterioare. Şi din această cauză puternica lui vocaţie nu s-a putut împăca cu stări moi, dulcege, pietiste. Fără sufletul său de rebel, Sandu Tudor nu ar fi ajuns un mare mistic. Una nu merge fără alta. Misticii au această calitate a arderii etapelor, cucerirea cerurilor în cazul lor chiar se face cu violenţă, ei nu bat pasul pe loc şi transformă privirea contemplativă în ardere neistovită. De aici, fireşte, şi atracţia lui spre "Rugul Aprins". În perioada din viaţa sa cât a fost mirean, Sandu Tudor nu era deloc un personaj comod, placid, neutru, se certa iute din cauza firii nestăpânite. Intra uşor în conflict. Publicistica lui e vie, vehementă, arţăgoasă, nu întâlnim note blajine, bucolice, edulcorate, dimpotrivă. A avut geniul sfinţeniei deoarece numai sfinţii, înainte de a-şi lua zborul, ştiu să se rupă dureros de lume. Iar la el rupturile au fost extrem de dureroase. Un fel de Sfânt Ilie, forţa sa ascensională a fost dublată de ascuţişul sabiei cu care tăia atunci când simţea prea gros cheagul din jur. Sfârşitul petrecut la Aiud, în 1962, la 66 de ani, nu l-a cruţat. A trăit până la os martiriul, dar avea privirea oţelită, înrudită, s-ar putea spune, cu fierul celor care-l torturaseră. Aceia însă nu ştiau că doar prin el se pot mântui. Fiindcă, până la urmă, ucigaş şi ucis sunt una.

Acum, când îi citim biografia sau poeziile avem delicateţea omului care s-a îndepărtat de frigul ori fierbinţeala sublimelor trăiri. Ceea ce fac eu aici nu este decât un exerciţiu caligrafic, dar uneori dau la o parte graţia şi amuţesc de ce mi se dezvăluie dincolo de cuvinte.

Am auzit cântecul păsării unice

(ultima poezie a lui Sandu Tudor)

Dimineaţa, la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri stă încă proaspătă roua,

am auzit lângă mine cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede,

şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea,

marea şi larga Lume, toată îl ascultă,

firea toată îl aude şi îi răspunde,

îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot,

la Dumnezeu.

Privesc, pe mlădiţa unei ramuri,

într-o picătură limpede de rouă

şi ascult cântecul de lumină al păsării.

În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte,

fără voie îmi închipui bucuria cerească;

fără de voie o descopăr acum,

în pacea stării de rugăciune la care mă aflu

şi care mă stăpâneşte deplin.

O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire,

nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz,

ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat,

ca o necurmată şi nemărginită suire,

tot mai apropiată,

tot mai crescută - la inima cea tainică şi sfântă a Domnului.

 

@Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la e-mail: raluca.brodner @ziarullumina.ro