Sărbătoarea instituirii Sfintei Liturghii la Catedrala Patriarhală

Numeroși credincioși bucureșteni au participat astăzi, 9 aprilie, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, săvârșită la Catedrala Patriarhală din București de Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, împreună cu un sobor de slujitori ai sfântului lăcaș.

În această zi, potrivit rânduielii liturgice, pe lângă Agnețul destinat împărtășirii slujitorilor și credincioșilor din această zi, a fost sfințit și un al doilea Agneț, din care se pregătește Sfânta Euharistie pentru împărtășirea în cazuri excepționale, în afara Sfintei Liturghii, a bolnavilor și a copiilor de‑a lungul anului bisericesc.

În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul a arătat că, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Liturghii, dăruindu‑ne Trupul și Sângele Său și făcându‑ne părtași iubirii Sale și vieții veșnice:

„În Joia din Săptămâna Sfintelor Pătimiri comemorăm spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos, Cina cea de Taină, în cadrul căreia Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească și începutul Pătimirilor prin vânzarea Domnului de către Iuda. De aceea, textul evanghelic rânduit astăzi la Sfânta Liturghie este un compus teologic profund. Sfinții Părinți au inserat în relatarea de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei fragmente din alte două evanghelii: de la Ioan, care descrie smerenia spălării picioarelor ucenicilor de către Învățătorul lor (Ioan 13, 3‑17), și de la Luca, cel care adaugă detaliul trimiterii unui înger mângâietor în Grădina Ghetsimani, în timpul rugăciunii cu sudoare de sânge (Luca 22, 43‑44). Desigur, fiind vorba de Liturghia din ziua Cinei celei de Taină, miezul acestei evanghelii îl constituie tocmai această cină din urmă a Domnului luată împreună cu ucenicii Săi, în casa unui ierusalimitean rămas anonim. În foișorul de sus, Domnul nostru Iisus Hristos, știind că a sosit ceasul Pătimirii Sale, nu le lasă ucenicilor o învățătură teoretică, ci le oferă ceva infinit mai mult: Se oferă pe Sine Însuși! Astfel, luând pâinea, a binecuvântat, a frânt și a zis: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor». Și luând paharul a zis: «Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor». Aici este inima credinței noastre! Nu este un simbol, nici o simplă amintire, ci realitate vie: Hristos ni Se dăruiește ca hrană și băutură pentru viața veșnică. La Cina cea de Taină, Hristos anticipează jertfa de pe Cruce. El nu așteaptă să fie prins și răstignit, ci Se oferă de bunăvoie. Pâinea și vinul devin Trupul și Sângele Său, arătând că moartea Sa, jertfa Sa, este un act de iubire liberă, nu o necesitate impusă. De fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie, noi nu asistăm la o simplă comemorare, ci intrăm în această realitate: jertfa lui Hristos devine prezentă. Timpul se deschide, iar noi suntem contemporani cu Cina cea de Taină, cu Jertfa de pe Cruce și cu Învierea. De aceea spunem că Sfânta Liturghie este cerul pe pământ. Acest «Nou Legământ», după cuvântul Domnului, devine poruncă pentru Sfinții Apostoli și urmașii acestora: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19), spune Hristos Domnul; și prin aceasta este celebrată prezența Sa în mijlocul poporului credincios: «Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor» (Matei 28, 20). (…) Noi putem simți taina aceasta doar prin credință, însă prin împărtășirea noastră trăim cea mai solemnă și cea mai intensă comuniune a noastră cu Hristos, El fiind Capul Bisericii, iar Biserica fiind Trupul Său tainic”.

În continuare, ierarhul a arătat că Sfânta Împărtășanie nu este un premiu pentru cei virtuoși, ci medicament și hrană duhovnicească pentru toți cei care doresc să trăiască în comuniune cu Hristos:

„Sfânta Împărtășanie nu este un premiu pentru cei buni sau virtuoși, ci este medicament și hrană pentru toți cei care vor să trăiască duhovnicește. Așa cum trupul nostru nu poate trăi fără hrană, tot astfel și sufletul flămânzește și se usucă fără Hristos, «Pâinea care S‑a pogorât din cer». Unii oameni se împărtășesc foarte rar; unii din neștiință, din nepăsare ori dintr‑un sentiment de nevrednicie. Este adevărat: nimeni nu este vrednic în sine. Dar tocmai de aceea avem nevoie de Hristos. Nevrednicia nu trebuie să ne țină departe, ci să ne smerească, să ne ajute să conștientizăm păcatele săvârșite, să ne ajute să ne pocăim, să ne spovedim. A sta departe de Sfânta Împărtășanie înseamnă a rămâne fără izvorul vieții. Nu întâmplător, Biserica ne cheamă mereu: «Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați‑vă!» Care este folosul Sfintei Împărtășanii? Ce primim noi când ne împărtășim? Iertarea păcatelor, dacă venim cu pocăință sinceră; întărire, putere în lupta duhovnicească; luminare a minții și pace a inimii; unire adevărată cu Hristos Domnul; arvuna vieții veșnice, a mântuirii. Sfânta Împărtășanie este, cu adevărat, doctoria nemuririi, oferită spre tămăduirea sufletului și a trupului nostru. Însă trebuie să înțelegem că unirea cu Hristos nu lucrează în noi în mod mecanic sau de la sine, ca un gest exterior lipsit de conștiință. Ea nu este o simplă rânduială care ne sfințește fără voia noastră. Harul Domnului nu forțează ușa sufletului, ci așteaptă deschiderea noastră prin pocăință și credință”.

Grupul psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale, condus de arhidiaconul Mihail Bucă, a oferit răspunsurile liturgice.