Satul de biciclişti

În urmă cu ceva timp, stăteam de vorbă cu un preot şi îl întrebam câte suflete are în parohia sa. Mai în glumă, mai în serios, el mi-a răspuns că, într-o vreme, nu îi socotea după suflete şi nici măcar după calitatea de creştini, ci după biciclete.

Am rămas oarecum surprins şi l-am întrebat care este criteriul de a ajuns la o astfel de "contabilizare" şi mi-a răspuns că în urmă cu mai mulţi ani au venit "sectele" cu ajutoare, şi la toţi care promiteau să treacă la ei şi apoi să le frecventeze casa de adunare pe care intenţionau să o construiască le vor da câte o bicicletă. Aşa cam tot satul s-a umplut de biciclete. Au venit apoi cu camioane de haine, spălate şi întoarse pe dos, oricum de aruncat la alţii, să îi îmbrace, chipurile, pe creştinii ortodocşi, cei ce fuseseră îmbrăcaţi cu haina Botezului în Hristos. Le-au mai adus apoi şi alimente, care dintre ele valabile, care dintre ele expirate, intoxicându-i însă cu hrana otrăvitoare pentru suflet. Cât despre cărţile şi colportajul oferit, nu a avut prea mare impact asupra sătenilor, pentru că mai existau încă între ei mulţi care atunci când venea "factorul", cu pensia, de ruşine că nu ştiau carte şi ca să mascheze acest lucru, nu mai puneau degetul ca semnătură, ci mâzgâleau câteva linii şi semne, care numai a litere nu aduceau. Ajutoarele de "mâna a doua" În vremurile acelea, în care cam tot ce a intrat în ţară era "fără frontiere", de multe ori aceasta traducându-se "fără graniţe morale", în vremurile de libertate "fără frontiere", s-a găsit şi un pastor, fost tractorist, să lumineze lumea satului şi minţile oamenilor, de parcă Evanghelia, Biserica şi Liturghia le întunecaseră până atunci. Mulţi chiar păreau a-l asculta, atâta timp cât au fost biciclete şi sumedenie de deşeuri, pe post de ajutoare. Ţipa isteric, iar aceasta se numea propovăduirea Evangheliei, de parcă nu ar fi cunoscut cuvintele Mântuitorului: "Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema". Credea că astfel va impune cuvântul Domnului, despre care oamenii ştiau până atunci de la preotul lor că este iubire şi bunătate. Învăţase câteva versete biblice, la "Congregaţie", care profeţeau o iminentă apocalipsă, un sfârşit prin foc al lumii, în urma căruia mulţi vor fi trimişi în chinurile veşnice şi în focul iadului, neştiind că specificul creştinismului îl constituie tocmai iubirea şi nădejdea în ajutorul Milostivului Dumnezeu. Avioanele erau pentru el păsările cu cioc de fier apocaliptice, care vor scuipa asupra pământului focul şi îl vor pierde, iar seceta prelungită era totdeauna un semn al mâniei lui Dumnezeu, anunţând pedeapsa Domnului. Îndemna pe cei care îl ascultau (adevărat cât de teamă, cât la schimb pentru bicicleta primită) să pustiiască bisericile, necunoscând că întreaga spiritualitate românească s-a clădit în jurul lor şi că, dacă neamul românesc a supravieţuit în istorie, aceasta nu s-a datorat ajutoarelor de "mâna a doua", ci credinţei sale înalte şi nestrămutate. Tuna împotriva "fariseilor" şi mai ales a "ipocriţilor" de preoţi, deşi nici el nu cunoştea exact ce înseamnă aceasta, uitând, sărmanul, că pe creştinul român "Popa Ion l-a botezat", adică preotul satului a fost şi este cel care l-a luat în braţe, din clipa naşterii sale creştine, din momentele minunate ale Botezului, l-a însoţit cu rugăciunea în toate momentele vieţii lui, fericite sau de încercare, i-a binecuvântat nu numai existenţa, ci şi casa, holdele şi animalele, de care atârna viaţa familie sale. Uitase să preotul satului, "lumină a lumii" în care ei trăiau, era părintele, fratele şi prietenul tuturor. Părinte bun şi iubitor, asemenea Părintelui Ceresc, pentru toţi cei ce caută adevăratul drum în viaţă şi care nu poate fi decât unul. Frate mai mare şi drept, care ne arată calea cea bună de urmat. Prieten şi sfetnic apropiat sufletului omului, preocupat de mântuirea tuturor. S-au terminat şi bicicletele... Credea că poate să convingă, arătând o ură înverşunată împotriva icoanelor ortodoxe, "idoli mincinoşi", cum îi numea, neînţelegând, la pregătirea sa confesională "de categoria C" (că alt carnet sau permis nu obţinuse), că apropierea de Dumnezeu se realizează prin rugăciune şi fapte bune, nu prin "terorism confesional" şi neştiind că, pe drumul acestei apropieri, creştinul are mijlocitori pe sfinţi, pe care şi i-a zugrăvit în icoană, nu pentru a-i idolatriza, ci pentru a-şi ţine sie permanent trează conştiinţa idealului pe care îl are de atins în viaţă, mântuirea, şi de a avea neîncetat sub ochii săi modelele celor care au dobândit-o şi care acum îi ajută din Împărăţia slavei. Când vedea câte o "mătăşă" căreia atunci când el profeţea apocalipsa, din reflex, îi mai scăpa câte un "Doamne fereşte" şi o cruce, era în stare să îi tragă peste mână, numai să nu o mai vadă că face aşa impietate. Mai pe urmă însă a venit şi el cu o "Biblie cu cruce" şi când sătenii l-au întrebat, a spus că, mai nou, aşa le-a dat şi lor "pastorul şef". Nu a mai primit nici el din celelalte. Curând s-au terminat şi bicicletele şi ajutoarele. Iar oamenii care altădată îl ascultau la poartă din interes şi mergeau, cu hainele primite, pe biciclete, la "băcănie" sau la câmp, duminica şi în sărbători, îşi puneau costumul românesc şi mergeau la biserică, să asculte cuvântul Adevărului, "Evanghelia Iubitului Său Fiu". Aprigul pastor şi-a cam slăbit activitatea, a mai trecut apoi şi vremea şi l-au cam lăsat puterile. Mai păstorea pe câte cineva care venea prin gospodăria lui, cu nostalgia bicicletelor de altădată, spunându-i că îi vor veni nepoţii în vacanţă şi că dacă nu poate el să "rezolve" de încă două biciclete. Iar spre sfârşitul vieţii lui, părintele din satul cu biciclişti l-a căutat şi l-a întrebat dacă nu vrea să se împace cu Hristos şi cu Biserica, însă acesta, până în ultima clipă, a refuzat. Şi astfel, a coborât, probabil, singur, în chinurile veşnice şi în focul iadului cu care pe toţi i-a speriat. Şi iar se adevereşte că a fi cu adevărat român înseamnă a fi ortodox.