„Săvârşitu-s-a“ spre mântuirea noastră

Întreaga lucrare iconomică a Mântuitorului Iisus Hristos este un complex de sentimente şi atitudini divine şi umane în acelaşi timp. Infinitatea şi reali­tatea acestor ac­ţiuni au un carac­ter tainic, care depăşesc tot ceea ce este omenesc. În acest context, Pătimiri­le Domnului rămân pentru noi oamenii o enigmă tulburătoare, tristă şi mângâietoare, în ace­laşi timp şi pentru întreaga creaţie. De fapt, tot ceea ce Dum­ne­zeu ne-a descoperit prin Fiul Său îno­menit este minunat şi mântuitor, Domnul fiind pre­zent în fiecare din faptele, cuvintele şi gesturile Sale.

În chip deosebit, Sfinţii Evan­ghelişti au prezentat Patimile Domnului ca fiind un ansamblu de trăiri complexe şi profunde în care Mântuitorul este prezent cu întreaga Sa iubire şi dumnezeire. Aceste suferinţe pe deplin umane şi pe deplin reale scot în evidenţă pătimirea divină şi umană a lui Hristos. În faţa acestor pă­ti­miri raţiunea omenească ră­mâne neputincioasă, fără să poa­tă înţelege ceva din profunzi­mea lor. A pătrunde cu raţiunea umană analitică în interiorul aces­tor suferinţe ale Fiului lui Dumnezeu înomenit este imposibil şi tot efortul omenesc se vede neputincios să cerceteze adâncul de taină al acestei iubiri crucificate. Cu adevărat, cum spune Sfântul Apostol Pavel, aceasta „este taina iconomiei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos“ (Efeseni 3, 9). Efectiv, această iconomie divină a mângâiat şi mân­gâie inimile noastre şi ne uneş­te strâns în iubire, ca să avem, cum spune fericitul Pavel, „belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Hristos“ (Co­loseni 2, 2). În felul acesta va­loarea axiologică a jertfei Domnului este, în acelaşi timp, atât tainică, cât şi mântuitoare, ambele avându-şi izvorul şi înţele­ge­rea numai în iubirea fără margini a lui Dumnezeu-Omul, Care S-a adus jertfă de răscum­pă­rare pentru întregul neam omenesc.

Patimile Mântuitorului, în Sfin­tele Evanghelii, apar ca o realitate ineluctabilă şi ca o necesitate divino-umană în planul ico­nomiei mântuirii. Vorbind despre suferinţele, răstignirea şi moartea Sa, Domnul a susţinut permanent că este absolut necesar ca El, Fiul Omului, să moară pentru noi. Deci, acestea intrau obligatoriu în marea taină a jertfei Sale pentru lume. Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că Domnul vorbea deschis despre acestea: „Şi spunea acest cuvânt pe faţă“ (Marcu 8, 32). Delibera­rea Sa spre suferinţă şi moarte a provocat o oarecare nelinişte Sfân­tului Petru, care „luându-L deoparte a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-ţi milă de Tine să nu ţi se întâmple ţie aceasta“ (Matei 16, 22; Marcu 8, 32). Din cuvintele Apostolului rezultă că logica umană, limitată, nu putea să înţeleagă necesitatea Patimilor Domnului în opera de mântuire a neamului omenesc. Replica Mântuitorului lămureşte însă această taină a mântuirii: „Iar El, întorcân­du-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumne­zeu, ci cele ale oamenilor“ (Matei 16, 23). Deci, Domnul îl numeşte „satană“ pe acela pe care mai înainte l-a numit „feri­cit“, tocmai pentru că gândirea lui este în sen­sul unei mântuiri fără sufe­rinţă.

Aşadar, Patimile Mântuitorului, cum sunt descrise în amă­nunt de Sfinţii Evanghelişti, apar ca o necesitate divino-uma­nă a iconomiei mântuirii oamenilor, subliniată de altfel de Mân­­tuitorul Iisus Hristos în ne­nu­mărate rânduri. În acest context, de îndată ce ucenicii pri­meau vreo descoperire că El este Fiul lui Dumnezeu, El le dirija imediat atenţia spre Cruce şi suferinţa Sa, pe care le acceptă de bunăvoie pentru mântuirea lumii. De exemplu, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei spune că: „De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze“ (Matei 16, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22). În felul acesta, Domnul vorbea deschis şi determinat despre necesitatea şi indispen­sabilitatea suferinţelor Sale pentru noi. Ca şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, Sfântul Evanghelist Marcu subliniază că Mântuitorul vorbea despre Cruce şi moarte direct şi pe faţă: „Şi spunea acest cuvânt pe faţă“ (Marcu 8, 32).

În casa arhiereului Caiafa, Mântuitorul a fost întrebat despre ucenicii Săi şi despre învăţătura Sa. Înaintea acestuia, Domnul n-a căutat să-Şi ascundă învăţătura despre dumnezeirea Sa, deşi ştia că va fi condamnat, ci a arătat că tot ceea ce a vorbit şi a făcut le-a făcut în public, în sinagogile lor şi în Templu, unde se adunau toţi iudeii. Din cele săvârşite de Dumnezeu-Omul nimic n-a fost conspirativ, ca atare, El n-avea nevoie să fie întrebat, ci să fie întrebaţi toţi cei care au auzit ce El a vorbit. Dându-l lui Pilat pentru a-L condamna la moarte, iudeii săvâr­şesc nu numai o nelegiuire gra­vă, acuzându-L de submina­rea stăpânirii romane, ci Îl aduc jertfă tocmai în ziua în care se jertfea de către iudei mielul pascal. Prin aceasta ei nu fac altceva decât să împlinească Legea Ve­che care şi-a sfârşit rolul ei. De acum Mielul adevărat S-a jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Prin cuvintele „De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreap­ta puterii lui Dumnezeu“, Mântuitorul a arătat tuturor că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut şi Fiul Omului din iubire de oameni şi pentru mântuirea lumii. Deşi Mântuitorul ştia că acest răspuns înfurie şi mai mult pe iudei, n-a negat că este şi Îm­părat, dar a precizat că Împă­răţia Lui nu e din lumea aceasta. El nu neagă slava Împărăţiei Sale, căci, ca Dumnezeu, este Împărat indiferent de voinţa omului. Dacă Pilat a vrut să-L facă pe Hristos vinovat că vrea să fie împărat, tocmai cuvintele Domnului „Tu ai spus că Eu sunt Împărat“ i-au arătat lămurit că Mântuitorul este Împărat în sensul suprem al cuvântului. În felul acesta Pilat recunoaşte astfel slava lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Mai mult, Domnul adaugă: „Eu spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Oricine este din ade­văr, ascultă glasul Meu“ (Ioan 18, 37). Cu alte cuvinte, dacă El n-ar fi venit în lume, oamenii n-ar fi cunoscut adevărul că Dum­nezeu este un Tată Care are un Fiu pe Care L-a trimis în lume să mântuiască pe oameni. Apoi, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, S-a descoperit pe Sine ca Adevărul Care stăpâneşte peste toate, scoţând minciuna din lume şi pe demonul care tiraniza lumea prin amăgire.

Moartea Domnului Hristos poartă în sine iubirea fără margini a lui Dumnezeu faţă de lume, pentru aceasta Crucea reprezintă răscumpărarea oamenilor din robia diavolului şi a morţii, biruinţa iadului şi înce­putul unei alte vieţi veşnice. „Dacă m-ar întreba cineva, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, care este cea mai mare faptă a Mântuitorului, eu aş trece sub tăcere creaţia cerului şi a pământului, învierea morţilor şi alte multe minuni şi fapte deosebite şi aş păstra numai Crucea care este mai presus de orice lucrare a Lui“. „Fiecare lucrare, fiecare cuvânt, fiecare minune a Domnului este considerabilă şi divină, dar Crucea este admirabilă şi mai presus de toate“, zice Sfântul Ioan Damaschin. Astfel, prin su­fe­rinţă, Cruce şi moarte, Mân­tuitorul a trecut prin toate suferinţele şi a purtat toate luptele oamenilor împotriva răului. În mod deosebit El a îndurat pentru noi de la Ghetsimani şi până pe Golgota toate tulburările umane şi toate tris­teţile posibile care s-au acumulat în decursul timpului de la Adam până la El şi apoi până la sfâr­şitul veacului. El a suportat de asemenea toate bolile oamenilor ca şi când ar fi fost ale Sale, S-a întristat de toate necazurile noas­tre ca şi când ar fi fost ale Sale. Pentru aceasta a şi spus: „Întristat este sufletul Meu până la moarte“ (Matei 26, 38).

Tot referitor la suferinţa noas­tră putem spune că în El întreaga natură umană a plâns şi s-a tânguit, văzând unde a ajuns prin căderea în păcat şi în moarte. Pentru a ne vindeca de această decădere, în locul nostru şi pentru noi toţi, Domnul S-a întristat şi S-a înfricoşat de toate păcatele lumii. Fără îndoială, toate acestea s-au adunat ca într-un potir de amărăciune şi tristeţe pe care Domnul îl cere Tatălui: „de este cu putinţă, trea­că de la Mine paharul acesta“ (Matei 26, 39). Aceasta în­seam­nă că în El firea umană a ajuns la conştiinţa deplină a imensi­tăţii căderii noastre şi la dispe­rarea spre care ne îndreptam fără El. Trăind toate acestea, Mântuitorul Hristos este singurul dintre toţi oamenii pe deplin conştient de groaza păcatului şi a morţii. Pentru aceasta Stăpâ­nul nostru Se ruga cu lacrimi, în locul nostru, Tatălui Ceresc ca noi să fim izbăviţi de păcate şi de moarte, aşa cum se exprimă Sfân­tul Apostol Pavel: „El, în zilele trupului Său, a adus, cu stri­găt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel Ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa“ (Evrei 5, 7). Deci, numai Dumnezeu-Omul putea să ne treacă de la moarte la viaţă şi să ne dăruiască viaţă veşnică. Cuvintele „săvârşitu-s-a“ semnifică fap­tul că prin moartea Lui şi prin Învierea cea de a treia zi El ne-a mântuit şi ne-a dăruit viaţă veşnică şi mare milă.