Şcoli înfiinţate de Andrei Şaguna

Mitropolitul Andrei Şaguna a desfăşurat o muncă neobosită şi pentru emanciparea poporului român prin cultură, mai ales prin şcolile primare confesionale (numite atunci poporale), care erau sub conducerea directă a Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. La venirea sa în Transilvania lipseau dascălii bine pregătiţi, manuale, clădiri şcolare, la care se adăuga şi dezinteresul din partea poporului. Şaguna a reuşit să înlăture toate aceste dificultăţi.

În primul Sinod Eparhial din 1850 s-a hotărât ca preoţii parohi să funcţioneze ca "directori şcolari", protopopii ca inspectori, episcopul fiind "inspectorul suprem" al şcolilor popolare din întreaga eparhie (din 1838, ele erau sub controlul episcopului catolic maghiar din Alba Iulia). Aceste prevederi s-au fixat mai târziu şi în Statutul Organic. În 1852, Şaguna obliga fiecare parohie să-şi ridice un edificiu şcolar. Ca manuale puteau fi folosite numai cele apărute la Editura Eparhială din Sibiu. Mitropolitul Andrei a găsit răgazul cuvenit să scrie câteva studii pedagogice, în care expunea unele principii de didactică generală, precum şi câteva "instrucţiuni" prin care fixa datoriile inspectorilor şi directorilor şcolari. Tot din iniţiativa lui, s-au convocat conferinţe învăţătoreşti în vacanţele de vară (începând din 1863) în diferite părţi ale arhiepiscopiei, în care se dezbăteau probleme de interes didactic. Manuale pentru şcolile poporale O atenţie deosebită a acordat manualelor didactice pentru şcolile poporale. Se cunosc peste 25 de manuale scrise la îndemnul lui Şaguna de câţiva distinşi preoţi din eparhia sa. De pildă, preotul Sava Popovici Barcianu din Răşinari a scris un "Abecedar românesc", "Gramatica română", "Gramatica germană", "Abecedar nemţesc", "Gramatica limbii române" în limba germană, un "Dicţionar român - german şi german - român" etc. Profesorul Zaharia Boiu a scris un "Abecedar", "Carte de citire", "Elemente de geografie", "Elemente de istorie", "Elemente de istoria naturii şi fizică", iar profesorul Ioan Popescu a scris "Aritmetica" şi "Cărţi de lectură (citire)", pentru diferite clase, precum şi cunoscutul "Compendiu de pedagogie. Se mai adaugă la acestea şi diferite manuale şcolare lucrate de Visarion Roman ("Aritmetica" şi "Geografia"), Nicolae Mihălţan ("Gramatica română"), dr. Pavel Vasici ("Cunoştinţe practice despre cultivarea grădinii şcolare"), precum şi unele "Bucoave" şi "Catehisme", retipărite după ediţii mai vechi. La îndemnul lui Şaguna a apărut primul "Manual de stenografie" în limba română, lucrat de Dimitrie Răcuciu. Aproape toate aceste manuale şcolare au apărut în mai multe ediţii (de pildă "Abecedarul" lui Zaharia Boiu a ajuns la 14 ediţii, iar "Cartea întâia de lectură" a lui Ioan Popescu la 18 ediţii). În ce priveşte numărul şcolilor confesionale, menţionăm că, la sfârşitul arhipăstoririi lui Şaguna, erau în eparhie aproape 800, dintre care mai mult de jumătate au fost înfiinţate în timpul său, deci aproape fiecare parohie îşi avea şcoala ei. În felul acesta, şcolile poporale româneşti au fost un factor puternic de conservare a limbii în faţa atâtor încercări de înstrăinare. Şcoli pentru luminarea poporului Dar atenţia marelui arhiereu s-a îndreptat şi spre alte tipuri de şcoli. De pildă, în 1870, a dispus ca în fiecare parohie să se ţină cursuri serale pentru neştiutorii de carte. Aceste cursuri se ţineau vara, în duminici şi sărbători, iar iarna zilnic se predau scrisul, cititul şi aritmetica. Pe lângă învăţători, au fost chemaţi acum şi preoţii la acţiunea de luminare a poporului. În aceeaşi măsură şi-a îndreptat atenţia şi spre şcolile medii (secundare). El proiectase, încă din 1850, să înfiinţeze şase gimnazii superioare (licee), la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Rupea şi Braşov, şase gimnazii inferioare (cu patru clase), la Făgăraş, Alba Iulia, Sighişoara, Brad, Breţcu şi Abrud, şi şase şcoli reale (tehnice), la Târgu Mureş, Hălmagiu, Haţeg, Baia de Arieş, Mijlocenii Bârgăului şi Şimleu, toate cu limba de predare română. Şaguna a fost nevoit să se mulţumească numai cu un gimnaziu la Braşov, în 1850, un gimnaziu inferior la Brad, în 1869 (mai târziu gimnaziu cu opt clase), şi o şcoală reală comercială la Braşov, în 1869. Gimnaziului (liceului) din Braşov – care i-a purtat apoi numele până astăzi - i-a arătat o grijă permanentă, asistând an de an la examene, ajutând profesorii, cumpărând din banii săi o casă pentru director etc. În scurt timp, sub conducerea unor directori şi profesori competenţi, cum au fost Gavriil Munteanu, membru al Academiei Române, fost profesor şi director al seminariilor din Buzău şi Râmnic, Ioan Meşotă, Ioan Lapedatu şi alţii, gimnaziul braşovean a ajuns să fie "o coroană a întregii trebi şcolare din Ardeal", după cum s-a exprimat însuşi Şaguna. S-a îngrijit de soarta elevilor lipsiţi de mijloace, dându-le posibilitatea să-şi continue studiile, prin acordarea de ajutoare băneşti, fie din veniturile sale proprii, fie din fundaţiile anume întemeiate în acest scop. Numeroase şcoli au primit ajutoare băneşti substanţiale din partea sa (Sălişte, Făgăraş etc.). Cea mai însemnată fundaţie a fost cea creată prin testament - la îndemnul lui Şaguna - de avocatul aromân Emanuil Gojdu din Budapesta (1802 -1870), sub administrarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania, care şi-a îndeplinit misiunea până la realizarea unităţii naţionale, în 1918. Astfel, prin râvna sa neobosită pentru îndrumarea şi ctitorirea de şcoli, numele său va fi legat pentru totdeauna de organizarea învăţământului românesc de toate gradele. Învăţătorii, pionierii învăţământului românesc în Ardeal Aceeaşi grijă statornică a arătat şi faţă de cursurile de teologie şi pedagogie de la Sibiu, în vederea ridicării nivelului cultural al preoţilor şi învăţătorilor ortodocşi. Chiar în anul numirii sale ca vicar, a ridicat cursurile de teologie la şase luni, cum erau sub Vasile Moga, la un an, hotărând să nu mai fie admişi decât absolvenţi de gimnaziu şi introducând materii noi de studiu. În Sinodul din 1850, s-a hotărât crearea unui Institut teologic-pedagogic, urmând ca absolvenţii de teologie să funcţioneze şi ca învăţători înainte de hirotonie, lucru ce s-a respectat aproape în toată Biserica Ortodoxă din Transilvania până în 1918. În 1853, a înfiinţat o secţie separată de pedagogie în care se primeau absolvenţi ai gimnaziului inferior (cu patru clase) şi care a ajuns, cu timpul, până la patru ani de studii. (…) Din şcoala teologică-pedagogică de la Sibiu au ieşit primele serii de preoţi şi învăţători cu pregătire corespunzătoare. Ei au avut apoi un rol decisiv în opera de propagare a culturii în lumea satelor transilvănene în urmă cu peste un secol şi jumătate. Risipiţi pe întreg cuprinsul Transilvaniei, aceşti modeşti preoţi şi învăţători au fost adevăraţii pionieri ai învăţământului românesc. Ei au apropiat pe ţărani de şcoală, de carte şi de ziar, familiarizându-i cu gustul pentru citit, cu adunările populare ale Astrei, cu băncile populare, cu serbările şi reprezentaţiile de teatru sătesc, aranjate de ei cu concursul tinerilor din sat. Munca lor de fiecare zi a contribuit la conservarea limbii şi la dăinuirea poporului român în Transilvania în condiţiile naţional - politice de până la 1918.