Seminarul monahal de la Neamţ în vremea patriarhului Justinian
Atunci când noul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina, punea problema reorganizării Seminarului monahal de pe lângă Mănăstirea Neamţ, spre sfârşitul anului 1948, nu făcea decât să continue o tradiţie începută pe la mijlocul sec. al XIX-lea. De asemenea, contextul politic extrem de tumultuos la adresa Bisericii, prin restrângerea drastică a numărului forurilor de învăţământ teologic în urma măsurilor luate de regimul comunist, impunea o regândire a capacităţii de pregătire a viitorilor monahi ai Ortodoxiei româneşti. Era o a treia etapă din istoria acestui seminar de la Neamţ, atunci când, la 7 februarie 1949, în prezenţa patriarhului Justinian, erau deschise cursurile acestei şcoli destinate celor care îmbrăţişaseră viaţa monahicească, dar care aveau nevoie de pregătire teologică în vederea slujirii altarului. De la bun început, întâistătătorul român a ales între profesori pe ierarhii ale căror funcţii le fuseseră desfiinţate prin noile reglementări impuse de regimul politic, precum: Athanasie Dincă, Eugen Laiu şi Pavel Şerpe, alături de care urmau să profeseze: Iustin Moisescu şi Gheorghe Moisescu. Director a fost numit episcopul Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei. Câteva luni mai târziu, acesta a fost chemat de patriarhul Justinian să ocupe un post de vicar patriarhal, la Neamţ succedându-i arhiereul Emilian Antal, până în 1951, când a fost Pavel Şerpe. În ceea ce priveşte numărul elevilor, situaţia era următoarea: 52 în clasa I, 66 în clasa a II-a şi 16 în clasa a III-a, în general păstrându-se această frecvenţă până la desfiinţarea seminarului. Instituţia şcolară a funcţionat în clădirile ridicate de fostul patriarh Nicodim Munteanu în 1939, la început întâmpinând greutăţi deoarece tot aici erau ţinuţi canonici şi protopopi greco-catolici care refuzaseră revenirea la Biserica Ortodoxă. În fapt, acesta a constituit unul din motivele pentru care, la puţin timp, Ministerul Cultelor a refuzat să mai recunoască calitatea de profesori a unor ierarhi bănuiţi de legături cu aceşti clerici. Seminarul funcţiona cu sprijinul financiar şi material al mănăstirilor şi eparhiilor din care proveneau elevii, însă în cea mai mare parte subvenţiile erau date de Arhiepiscopia Bucureştilor. La început Mănăstirea Neamţ a fost stavropighie patriarhală, astfel seminarul funcţionând sub grija permanentă a patriarhului Justinian, ulterior revenind în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. În octombrie 1951, seminarul a dat primii 15 absolvenţi, printre aceştia fiind Nestor Vornicescu şi Pimen Zainea. Examenele de diplomă au fost susţinute la Bucureşti, în faţa unei comisii formate din arhiereul Pavel Şerpe şi arhimandriţii Benedict Ghiuş şi Nicodim Sachelarie, în frunte cu preotul profesor Dumitru Stăniloae. În urma examinării, profesorul Dumitru Stăniloae arăta patriarhului Justinian că este nevoie de o mai bună activitate omiletică şi catehetică prin practici constante în biserica mănăstirii; de o mai atentă şi profundă lectură a Sfintei Scripturi care să ajute la exegeză şi se constata o preferinţă a seminariştilor pentru neologisme, probabil din cauza limbajului de lemn foarte utilizat în propaganda comunistă. În consecinţă, profesorul Stăniloae propunea o lectură stăruitoare în scrierile Sf. Părinţi. Evident că astfel de realizări în câmpul monahal nu puteau fi permise de autorităţile comuniste, care în 1952 au interzis funcţionarea seminarului monahal, pe care l-au transformat în şcoală de cântăreţi, cu o secţie monahală care urma să-şi promoveze ultimii elevi-monahi.